Harap Alb Continua… Nr. 9

Harap Alb Continua Nr. 9

Multă vreme am făcut glume pe seama Harap Alb Continuă… pentru că… era prost. Am o cunoştinţă care cumpără revista fără a o citi, doar pentru a susţine banda desenată românească. Eu nu m-am putut abţine să nu o citesc pentru că, ei bine, dacă cumperi un produs e de bun simţ să-l şi consumi. Povestea principală de acum două luni, Jocul ielelor, a fost o încercare nereuşită şi sexual puerilă de a maturiza puţin povestea care în numărul şapte parcă era scrisă de amatori pentru copii de grădiniţă. Partea a doua, cu Originile Împăratului Roşu, a sunat de la început mai bine, dar nu a dus lipsă de patetisme traduse parcă din engleză.

Numărul nouă, a cărui poveste centrală este Bătrâneţe fără tinereţe recunosc că m-a surprins plăcut. Dincolo de antiteză cu povestea clasică culeasă de Ispirescu, naraţiunea este destul de largă pentru a nu permite momente inutile de climax ca în numărul ăla cu satul din care se furau copii (nu mai ştiu care este). Nu este încă ceva extravagant de bun, dar comicul de situaţie este plăcut, acţiunea este matură şi fundalul socio-politic începe să se contureze cu oarecare atenţie, pregătind momente de criză viitoare.

În partea a doua, Originile Împăratului Roşu Ep. 4, recunosc că m-a deranjat într-o oarecare măsură finalul. [spoiler] Relaţia incestuoasă pe care-o începe Ordiseus cu regina Hetara este grăbită, ilogică şi inexplicabilă. Înţeleg importanţa flotei piraţilor şi nevoile carnale ale reginei. Nu înţeleg acţiunile lui Ordiseus care era mare rege, mare om, mare caracter. Măcar s-o fi dat cumva cotită şi să se facă că se împiedică, sau ceva. Înţeleg relaţia vizuală dintre naşterea de prunci şi sexul, dintre agonie şi extaz and all that, dar putea evenimentul să se întâmple mai târziu, eventual după victoria pe mare, într-un moment de exaltare şi beţie al lui Ordiseus. Nu ar fi fost mai puţin clişeic, dar ar fi fost puţin mai logic. Părerea mea.

Una peste alta, sunt curios ce-o să iasă cu Harap Alp Continuă… Nr. 10. Nu am mai fost până acum aşa de entuziasmat cu privire la următorul număr al revistei.

P.S. Toma… chiar n-am ce să parodiez. Problemele sunt de fineţe şi nu pot fi ironizate de un amator ca mine.

Wow si Simona Halep

simona halep doha

Eu nu ştiu exact cu ce se ocupa Kamikaze.ro şi sincer, n-am răbdarea necesară pentru a afla. Ideea e că de vreo câteva zile, de când Simona Halep a câştigat detaşat şi fără drept de apel finală de la Doha (meci aproape plictisitor, având în vedere oponenta care era cu câteva clase sub românca noastră) a apărut pe facebook un link viral către un articol de pe Kamikaze.ro intitulat “Simona tocmai ne-a explicat cum am putea avea o țară WOW“.

În el, pe baza unei bucăţi de interviu dat de Simona Halep după meci, în care zice “A fost o săptămână WOW, am jucat cu plăcere” autorul începe să vorbească despre ce-ar fi dacă… ideea e că aceste ce-ar fi dacă-uri sunt atât de superficiale şi de inapte încât îmi vine să plâng pentru că realizez că ăsta este nivelul intelectual al românilor, ăsta care viralizează superficialităţi lipsite de coerenţă.

Începe cu, ce-ar fi dacă toţi românii şi-ar face treaba cu plăcere. Sigur că şi-ar face treaba cu plăcere, dacă ar avea salarii decente şi eventual puţină satisfacţie în activităţile zilnice. Continuă cu Administraţia Publică şi şi acolo te-ar servi lumea cu plăcere dacă banii ar fi alţii, infrastructura ar fi alta şi taskurile ar fi clar etapizate.

Pe de altă parte, se trezeşte că dă şi în Metrorex. Care la el vine în 7-10 minute. Depinde când te plimbi cu metroul, dragă domnule autorule. Dimineaţa şi seara metroul vine din 3 în 3 minute. În orele în care majoritatea bucureştenilor sunt la muncă, metroul vine cu o frecvenţă mai mică. Este un regim impus de Metrorex pentru eficientizarea transportului, păstrarea costurilor scăzute şi pentru a nu arunca banii pe geam ca să meargă metroul din 3 în 3 minute tot timpul.

Urmează aia cu ROMATSA… pe bune? Ei trebuie să te localizeze în Apuseni dacă te pierzi?

Apoi vine politica. Prima dată Băsescu, care să nu mai ţină conferinţe de presă. Din câte ştiu eu, aşa comunică oamenii politici cu masele. Prin conferinţe de presă… îmi scapă ceva? Urmează Ponta, care nu munceşte nimic aparent. După umila mea părere, Ponta cred că nici nu doarme noaptea. Munceşte aproape 24 din 24. Problema e că munceşte ca să aibă grijă de ăia care l-au ajutat să urce la putere. În ceea ce-l priveşte pe Ponta, chiar mi-aş dori să nu mai muncească. Să se pensioneze ar fi ideal, c-a muncit destul.

Eu înţeleg că omul de rând are nevoie de aceste texte superficiale, dar hai să dau şi eu câteva.

Ce-ar fi dacă economia de piaţă ar fi funcţională şi n-ar trebui să aleg între a-mi repara calculatorul şi a-mi lua adidaşi? Ce-ar fi dacă am avea puţină răbdare la Administraţia Financiară şi, cât am aştepta, am citi o carte (sau am asculta un audiobook)? Ce-ar fi dacă, în alea 7-10 minute cât am aştepta metroul, am citi o carte (sau am asculta un audiobook)? Ce-ar fi să nu ne rătăcim prin Apuseni şi să ne uităm pe unde mergem? Ce-ar fi dacă, în loc să ne uităm la conferinţa de presă a lui Băsescu de la 6 jumate, am citi o carte (sau am asculta un audiobook)? Ce-ar fi dacă nu ne-am umple restul timpului uitându-ne la Antena 3 şi am citi o carte (sau am asculta un audibook)? Ete-ce-ar-fi dacă nu s-ar mai viraliza imbecilităţi artificiale, lipsite de cea mai grosolană brumă de critică şi ne-am uita la pornache pe net? Ca poate am obosit de atâta citit… Măcar n-am mai fi aşa frustraţi.

Her

Her

Deci… chiar trebuie să vezi filmul ăsta. E foarte, foarte…

Nu ştiu exact ce aş putea spune despre el. Poate şi pentru că nu mi-am mai exersat scrisul şi exprimarea de ceva vreme.

Personajul principal este un tip divorţat de un an de zile, romantic, singuratic după divorţ, care îşi cumpără un sistem de operare inteligent de care se îndrăgosteşte.

Filmul vorbeşte despre iubiri posibile şi imposibile, despre ce este şi ce nu este acceptabil social, despre nebunie, despre iubiri trecute şi despre relaţii lungi, care se termină brusc, fără posibilitatea de întoarcere.

Am putut să mă uit la filmul ăsta fără să mă uit, am putut să închid ochii împreună cu personajul principal, să mă bucur de viaţă împreună cu el şi să sufăr împreună cu el.

Privind obiectiv totuşi, nu ştiu dacă este un film pentru toată lumea, dar este un film pentru mine, acum, pe care-l recomand tuturor (chiar dacă multora s-ar putea să nu le placă).

P.S. Spre final, Teodore (personajul principal) o întreabă pe Samantha (sistemul de operare) dacă este îndrăgostită de altcineva şi ea îi dă un număr, aproximativ o pătrime din numărul total al sistemelor de operare cu care era în contact în momentul discuţiei. Mi s-a părut foarte interesantă replica, asta pentru că, până la urmă, nu ajungem să ne îndrăgostim şi să iubim, de-a lungul vieţii, o singură persoană. Este vorba de coincidenţă, de comunicare, de locuri spaţiale şi temporale propice… Mă rog… aş putea dezvolta un eseu destul de serios şi amplu pe acest schimb de replici aparent simplu, dacă aş avea gândirea ceva mai organizată în perioada asta. Dar nu o am, chiar dacă ar fi un exerciţiu interesant de structurare.

P.P.S. Peste toate astea, nu mă pot abţine să nu spun că este un film S.F. foarte interesant despre transcendenţă, dezvoltând o teorie care merge într-un oarecare tandem cu teoria lui Dan Simmons din seria Hiperion, şi care spune că inteligenţa artificială creată de om, datorită capacităţilor superioare de comunicare, va ajunge cu mai mare uşurinţă la transcendenţă, la depăşirea spaţiului fizic etc.

I hate football!

49ers vs. Packers

Da… nu-mi plac postările cu titluri în engleză, dar nu m-am putut abţine. Şi nu, nu vorbesc despre fotbalul european, soccer sau, tradiţional: fotbal, de care ştie toată lumea. Puţin îmi pasă de el. Ba chiar sunt fascinat de inconştienţa morală cu care se tranzacţionează în acest sport. Şi da, e vorba de diferenţe cultural-istorice fine aici… deviez de la subiect.

Vorbesc despre fotbalul american. Pasiunea mea de vreo doi ani, escapismul meu snob în urma căruia m-am ales cu o gleznă veşnic umflată şi nesigură, umeri trecuţi prin fizio şi chineto fără mari rezultate, carne în frigider cât pentru cinci Crăciunuri, nopţi pierdute şi câteva cunoştinţe cu care mă conversez din când în când.

Şi da, ştiu că mă ascund, mă afund în sportul ăsta ca orice alt sport şi că sunt o primadonă pentru că am fost atras de ceva ce nu este cunoscut de toată lumea, de ceva ce nu este pe gustul persoanelor formate în cultura în care m-am născut şi am crescut, dar nu-mi pasă.

Azi-noapte (de fapt, azi dimineaţă) Green Bay Packers, echipa cu care am ajuns să ţin fără a avea vreun motiv anume, acum şi la bine şi la rău, a fost eliminată în primă rundă a playoff-urilor. Nimănui nu-i pasă şi, de fapt, nici mie nu-mi prea pasă iar majoritatea oamenilor îşi vor continua vieţile fără a ştii de această înfrângere. Totuşi… atât de mult mi-aş fi dorit ca timpul să se oprească cel puţin încă odată săptămâna viitoare pentru trei ore, să trăiesc vieţile jucătorilor pe care-i apreciez chiar dacă nu-i admir în mod special, să exist odată cu ei, împreună cu ei şi pentru ei.

Totul doar ca să nu trăiesc în propria piele pentru puţin. Tocmai ce-a trecut un an plin de decizii contestabile şi de timp care s-a scurs aşa, lăsat în voia sorţii. Un an plin de regrete, de remuşcări, de frustrări, de amintiri frumoase şi păstrate şi urâte şi ascunse, dar nu uitate şi de prea multe ţigări fumate şi de prea multe medicamente luate. Şi ştiu că sunt probleme de căcat şi că oameni mor de foame, copii mâncaţi de muşte etc., dar speram ca eu să fiu altundeva în acest punct al existenţei mele şi nu am făcut nimic în privinţa asta.

În ciuda acestui fapt, aş fi dat mult ca 3 ore pe săptămână, de acum până e 2 februarie, la Super Bowl, să am cele 3 ore de escapsim total, de detaşare totală. Dar universul meu dăunător şi artificial s-a stins după un field goal aproape blocat, la finalul unui drive de 5 minute şi ceva care ar fi putut fi oprit de cel puţin două ori.

Nu sunt singurul care face asta, care se ascunde în pasiuni mai mici sau mai mari, care fuge de viaţă cum poate mai bine, dar este deranjant că eu sunt conştient de toate astea. Că ştiu cine sunt şi cum sunt şi cum am ajuns aici şi nu mă pot mobiliza şi lâncezesc pe scaune şi ocup spaţiu şi respir aer cu o inutilitate admirabilă.

Dar… cum e în fotbalul american aşa e şi în viaţă, este mereu anul viitor. Până când nu mai este.

A venit iarna!

Iarna 2014

A venit iarna. Nici nu-mi vine să cred. Chiar nu-mi vine să cred. Chiar a venit iarna.

Stau singur în cameră, mă uit pe geam, tocmai ce-am reuşit să găsesc un .flac cu Vivaldi – Le quattro stagioni (nu ştiu cine interpretează) şi răsună la un volum decent şi cu o acurateţe L’inverno Allegro non molto în toată camera.

Şi nu mai contează toate chestiile care contează. Nu mai contează că zac că planta de 2 ani de zile, nu mai contează că n-am decât 10 lei în portofel şi până la salariu mai sunt două săptămâni, nu mai contează că tuşesc la trei secunde că tunurile din Navarone.

Contează că înăuntru cântă iarna şi afară dansează iarna. Şi îmi pare rău de cei ce stau pe afară şi trebuie să simtă iarna, chiar îmi pare… dar sincer chiar dacă-mi pare rău, nu-mi pasă. Îmi pasă că acum s-a mutat pe L’inverno Largo şi chiar dacă ar trebui să scot din playlist bucata asta, pentru că nu prea se potriveşte cu vântul şi cu zăpada şi cu tot haosul exterior, nu o fac, pentru că în timp ce melodia se domoleşte, tot peisajul se domoleşte.

Şi în anii trecuţi aveam cu cine împărţi acest moment. Închideam lumina, monitorul, şi ne uităm pe geam cum se supără şi se enervează şi se înfoaie vântul şi cum se aleargă fulgii cu o disperare terifiantă, de parcă ar veni sfârşitul veacurilor. Pentru ei chiar a venit…

Şi cum anul acesta n-am cu cine, am zis să arunc un blog.post. Poate dă drumul şi altcineva la un .flac sau .mp3 sau CD sau vinyl sau caseta… orice cu L’inverno şi se uită ca prostu’ pe geam şi se bucură de o depăşire scurtă a spaţiului şi timpului, de o fixare temporară (deşi e absurd) în aspaţialitate şi atemporalitate.

Şi acum am trecut pe Allegro… ultimul moment al L’inverno. Şi de când am început să scriu a trecut de vreo 3 ori pe acolo. Şi vreo 4 maşini pe stradă. Cam sfioase. Şi a dispărut şi reclama de pe şosea.

Şi am ajuns iar la Allegro non molto. A venit iarna… din nou.

P.S. Poza asta pe care tocmai am facut-o cu telefonul pentru blog.post imi aduce aminte de Låt den rätte komma in… nu stiu de ce. E şi vremea de asa natură.

Despre arbitraj in fotbalul american din Romania

Arbitrii de fotbal american in Romania

Aproape în fiecare blog.post despre fotbalul american în România încep cu: eu nu joc fotbal american. Cred că şi de această dată este oportun să încep astfel. Recunosc c-am încercat, şi la un al treilea antrenament, după un tackle în care adversarul a căzut peste piciorul meu a cărui genunchi se afla într-o poziţie nenaturală, am hotărât să nu mai continui pentru că am acasă pe cineva cu meniscul scos şi văd prin ce chinuri trece de fiecare dată când se face oleacă de umezeală în aer. Părerea mea este că pericolele aferente acestui sport nu ajung la nivelul satisfacţiilor, dar îi respect enorm pe cei care joacă fotbal american la noi, din pură plăcere. Şi da, este o fascinaţie aparte să te loveşti cu un altul, să lupţi până la ultima suflare, chit că este pentru o amărâtă de minge. Ţine probabil de instinctele primare masculine tot mai suprimate în societăţile civilizate, urbane.

Totuşi îmi place fotbalul american. Şi vreau să-l văd cum creşte şi la noi în ţară şi vreau să pun mâna să ajut la evoluţia lui, atât cât îmi este cu putinţă. Aşa am ajuns să iau legătura cu cei ce au format grupul arbitrilor de fotbal american pentru CNFA 2013. De fapt, cu Mihai jucasem basket printr-o conjunctură cel puţin ciudată cu vreo doi ani în urmă, pe Ovidiu îl cunoşteam de când m-am alăturat Bucharest Dacians, pe George de când Dacians au stabilit colaborarea cu Predators şi pe Beck din auzite, de la Mădă, iubita lui şi colega mea de master.

Am ajuns să vorbesc cu Mihai care mi-a propus iniţial să stau în chain crew în ultima etapă din sezonul regulat al CNFA 2013. Până la urmă persoana care trebuia să ocupe poziţia de Side Judge a anunţat că nu mai poate ajunge şi am ajuns să arbitrez la meciul dintre Rebels şi Warriors, desfăşurat pe terenul Rebels de la capătul Pantelimonului.

După lungul şi frustrantul week-end ce tocmai a trecut, în care am arbitrat Cupa Predators 2013 şi meciul Chişinău Sentinels @ Bucharest Warriors, răsfoind regulile NCAA/2012, am dat peste câteva scurte paragrafe. Primul spune: “When an official imposes a penalty or makes a decision, he simply is doing his duty as he sees it. He is on the field to uphold the integrity of the game of football, and his decisions are final and conclusive and should be accepted by players and coaches.”

Urmează alte două paragrafe preluat din American Football Coaches Asociation (AFCA) Code of Ethics: “On- and off-the-record criticism of officials to players or to the public shall be considered unethical.” şi ăsta: “For a coach to address, or permit anyone on his bench to address, uncomplimentary remarks to any official during the progress of a game, or to indulge în conduct that might incite players or spectators against the officials, is a violation of the rules of the game and must likewise be considered conduct unworthy of a member of the coaching profession.”

Simplu şi la obiect.

Eu nu sunt cel mai bun arbitru. De altfel, în vikendul ce tocmai a trecut am acumulat majoritatea experienţei mele de arbitru. Am un meci (primul) ca Side Judge, un scrimmage ca Head Linesman, un meci în Chain Crew, 7 meciuri de 8 vs. 8, majoritatea pe poziţia de Head Linesman şi încă un meci ca Head Linesman. Mare parte a regulamentului îmi este încă în ceaţă şi când 15 oameni, dintre care unu sau doi nu poartă echipament de fotbal american, încep să vocifereze prin spatele tău, să-ţi ceară explicaţii şi penalizări în timp ce jocul merge mai departe, uiţi ce ştiai şi dacă mai şi arbitrezi pentru a doua zi consecutiv timp de aproximativ 8 ore, uiţi şi cum te cheamă.

De altfel, după terminarea primului meci în care am arbitrat am simţit cum mici bucăţele din pasiunea mea pentru acest sport se desprind. Recunosc c-am fost înconjurat preponderent de caractere nobile şi integre din fotbalul american românesc până în acel moment. Am fost profund dezamăgit pentru că am crezut că odată cu sportul, a apărut la noi şi gândirea, nobleţea şi integritatea promovate de acest sport, imperative pentru a controla eficient şi organizat o hoardă de oameni puternici, eficienţi şi mândrii. Nu e aşa.

Fotbalul american a venit în România de ceva vreme, dar au venit doar echipamentele şi regulile, celelalte elemente s-au pierdut de-a lungul Europei occidentale, cel mai probabil. Voiam iniţial să terfelesc puţin Bucharest Warriors, dar am realizat azi (adică ieri, de fapt, scriind acest blog.post la 1 am a dimineţii de marţi) că meciul de Duminică, început la 13.30 şi încheiat pe la 16.00, dintre Warriors şi Sentinels, acolo unde am fost Head Linesman şi am avut în spate toată echipa din Bucureşti, care mi-a stricat bună dispoziţie pentru toată după-masa (deşi şi eu ar trebui să mă bucur de joc, la fel cum se bucură şi jucătorii, având în vedere că şi eu, la fel ca ei, fac asta din pură plăcere), a fost vârful unui ice berg de frustrări care s-au cumulat de-a lungul celor două zile.

Pe de o parte au fost limitările mele, pe de alta meciurile în care membrii ai echipei pe care o cunosc relativ bine mi-au urlat la urechi, şi pe o alta două echipe bulgăreşti care jucau curat, care probabil au citit cele 3 paragrafe scrise mai sus şi le-au înţeles şi care aveau acea încredere în propriile capacităţi care le permitea să accepte perspectiva obiectivă, chiar şi ea defectuoasă, a arbitrilor.

Mergând pe această linie am înţeles că nu e vorba, de fapt, de nişte minusuri în gândirea celor ce practică şi antrenează fotbalul american la noi (nu mă refer doar la Warriors, şi la Predators şi Rebels în cazul meu, care nu au fost cu mult departe unii de alţii la comentarii şi discuţii. De altfel, cum mi-a urlat antrenorul principal de la Predators în urechi un meci întreg nu mi-a urlat nimeni toată viaţa, dar probabil şi pentru că ne cunoaştem…), ţine de ethosul românesc. Ţine de acea gândire mioritică prin care toată lumea e de vină, nimeni n-are dreptate şi noi suntem cei mai buni, doar că nu se vede datorită hazardului şi a neşansei.

Trecând peste toate acestea, eu ştiu cum se vede meciul de pe margine. Ştiu cum se văd penalizările pe care arbitrul nu le vede, ştiu… dar majoritatea celor care comentează pe margine nu ştiu cum e să fii îmbrăcat în dunguliţe alb-negre, cum este să încerci să distingi partea dintr-o masă de de oameni puşi pe fapte, să fii conştient că în faţa ta se desfăşoară un meci din sportul pe care-l îndrăgeşti iar tu să nu te poţi bucura de el.

Cu asta închei. După ultimul meci de Duminică mă bătea serios gândul să renunţa la toată ideea asta cu arbitratul. Abilităţile mele sunt slab dezvoltate, cel puţin momentan, cunoştinţele mele cer o restructurare şi îmbunătăţire serioase iar mulţi jucători nu merită să fie arbitraţi. Oricum le-ar plăcea mai mult să fie lăsaţi de capul lor. Dar nu am ţinut să arbitrez nici la început, nici pe parcurs. Am ţinut să mă implic, atât cât am putut. Am arbitrat şi o să arbitrez şi de acum încolo pentru că nu există alţii, mai buni, care s-o facă şi o să-mi dau silinţa să-mi îmbunătăţesc skillurile şi know how-urile pentru că pe lângă cei mulţi care nu merită să fie arbitraţi ci lăsaţi în haosul lor căldicel, există acei câţiva care muncesc de un infinit mai multe ori ca mine pentru a practica şi pentru a antrena acest sport. Ne vedem la următoarele meciuri.

Până atunci, felicitări, din nou, colegilor de arbitraj care au făcut faţă cu integritate, stoicism şi răbdare celor două zile istovitoare. Noi nu sângerăm pentru “the best game în the world”, dar ne tocim nervii şi zilele pentru el.

Cupa Predators 2013 – A doua zi

Daniel MVP

Cea de-a doua şi ultima zi a Cupei Predators 2013 a fost una mult mai relaxată. Deşi meciurile trebuiau să înceapă la ora 10, cu toate întârzierile până la urmă au început la 11. Ultimul meci pentru clasament s-a jucat între Bucharest Predators şi Sofia Bears. Bears au dominat defensiv, Predators mişcând cu greutate beţele de first down. Pe de altă parte, nici ofensiva Bears nu s-a mişcat liber, Predators reuşind un safety, văzându-se dăruire şi ceva mai multă coordonare în line-up-ul defensiv al echipei din Bucureşti.

Clasamentul după meciurile din grupă a fost următorul: Bucharest Predators (0 – 3 – 0), Bucharest Warriors (1 – 2 – 0), Sofia Hawks (2 – 1 – 0) şi Sofia Bears (3 – 0 – 0). Warriors au renunţat la finala mică, având un meci de 11 la 11 în aceeaşi zi aşa că locul 3 a fost ocupat, datorită forfeit-ului Warriors, de Bucharest Predators. Finală mare, jucată între două echipe bulgăreşti, Bears şi Hawks a fost un adevărat spectacol de fotbal american. Penalizările au fost puţine, meciul a fost unul încins şi totuşi cinstit de ambele tabere.

Bears au dominat cu puţin meciul, chiar dacă scorul final, 42 la 18 în favoarea lor, nu o arată. Sofia Bears a primit astfel Cupa Predators 2013 iar titlul de MVP a mers către Daniel, accidentat cu o zi înainte, pentru că a pierdut şi a câştigat cel mai mult la această Cupă. Locul al doilea a revenit celor de la Sofia Hawks care au luptat cu înverşunare în toate cele 4 partide jucate în aceste două zile.

Au fost două zile grele, dar superbe, iar în cea de-a doua zi vremea a fost ideală pentru football. Soare afară şi totuşi nu prea cald pentru a ţine echipamentele pe tine.

A urmat Chişinău Sentinels @ Bucharest Warriors…

Sursa foto: Bogdan (e singura poză de azi disponibilă la ora scrierii acestui blog.post)

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 29 other followers