… este o piesa de teatru care se joaca de prin 2007 la Teatrul Foarte Mic, ala de pe Carol I (mentionez ca este pe Carol I pentru ca unele scene se desfasoara in mijlocul strazii). Am auzit vorbindu-se nefavorbabil de piesele de la acest teatru dar sincer, tin sa nu fiu de acord cu aceste vorbe. Acum ceva vreme am vazut COOLori, despre care am povestit deja iar acest Sado-Maso Blues Bar, laureat cu ceva bune premii de teatru, la care am fost duminica seara (fiind si seara spectacolului impotriva recesiunii intelectuale – doua bilete la pret de unul) este absolut delicios.
Piesa de teatru se joaca intr-o incapere, sa-i spunem macabra. Cu vedere la bulevard, avand jumatate din tavanul fals spart, avand in stanga scenei o scara – blocata - care coboara spre necunoscut; vreo 50 de scaune tapitate pentru spectatori; o scena dubla pe care se gaseste un frigider vechi si gol; doua scaune comuniste; un aspirator de mana; un bec cu intensitati si… niste actori cu o energie aparte (au transpirat in timpul spectacolului de 2 ore si ceva, parca erau la un mega-concert rock)
Atmosfera de la inceput. Un domnisor imbracat cu o fusta mulata, avand o peruca blonda-n cap, sta cu spatele la specatorii ce intra. Priveste bulevardul tragand, indiferent, dintr-o tigara. Pisicotul meu imi sopteste “Doamne… unde m-ai adus!” in timp ce repereaza locurile noastre. Privim imprejurimile. Incaperea, dupa cum am mentionat si mai sus, macabra, de parc-am fi fost intr-o cladire dezafectata (nu ca n-ar fi). Se sting luminile, domnisorul-domnisoara se ridica, incepe sa-si insire interesele si aspiratiile intr-o engleza romaneasca.
E la o auditie pentru un rol intr-o reclama ce se va filma in Spania. Incepe sa danseze flamenco precum un taliban in calduri. Se opreste. Spectatorii nu aplauda. Sunt toti pe jos de ras. Pisicotul meu ma tine de gura sa nu rad in timp ce chicoteste in spatele meu. Ma tine de gura ca dac-as fi inceput eu nu ar mai fi terminat ea. Domnisorul ne priveste suparat si se asaza din nou pe fotoliu, cu spatele la noi. In strada se vede un tip cu un geamantan in mana ce priveste inauntru. Intra in scena.
Cam asa se desfasoara toata piesa de teatru. Un amalgam de comic si grotesc, de realitate fara perdele (uneori cu) care ne defineste viata si care, privita obiectiv, este de o ironie ce-ti aduce lacrimi in ochi (de la atata ras). Piesa este o combinatie de teatru de scena si teatru de strada. Locatia este perfect aleasa, spectatorii avand ocazia sa vada, pe langa reprezentatii de scena, dincolo de geamul larg ce da in strada, personaje care jefuiesc, personaje care fug prin mijlocul bulevardului cu vreo 5 papusi gonflabile la subrat, personaje care picteaza, din strada, geamurile teatrului cu ketchup (ca sa imite sangele).
Trecand peste toate aceste elemente de forma care pot sa fie si de sine statatoare, fara vreun fond aparte, piesa nu prezinta motive de lepadat dar nici nu se ridica la tragismul socant, exhaustiv, pe care-l invoca Irina Budeanu intr-un articol de prin 2007 “[...]cea mai exactă şi necruţătoare radiografie a societăţii româneşti văzută prin ochii tinerei generaţii. Un text viu, puternic, care nu menajează deloc falsele pudori şi sensibilităţi[...]” sau poate doar eu n-am simtit asa puternic mesajul/le piesei.
Nu consider ca se ridica la cuvintele mai sus citate pentru ca, in primul si-n primul rand, nu este o radiografie a societatii romanesti ci, mai degraba, o radiografie a unor cazuri particulare devenite stereotipuri (pe deasupra, intr-o oarecare masura, stereotipuri imprumutate, occidentale). In piesa este vorba despre doi prieteni din liceu. Unul dintre ei (Ma – jucat de Rolando Matsagos) iesise de la puscarie, dupa 2 ani in care fusese inchis pentru ca a condus beat la volan si a facut un accident in care a murit tatal sau. Acesta vine acasa la prietenul sau, aspirant actor cu inclinatii homosexuale care fusese dat afara de la facultatea de teatru (Sa – jucat de Virgil Aioanei).
Acestia se hotarasc sa deschida un Sado-Maso Bar, precum acela din Germania in care iubita din liceu a lui Ma este angajata, si aleg ca prim client pe un anume Pila (jucat de Adrian Anghel) fost prieten intim (adica intim pana in adancuri), din puscarie, al lui Ma.
Interesant pentru o piesa de teatru este procedeul de flashback, des folosit si foarte bine jucat de actori (in aceste flashback.uri au loc inversiuni de roluri, introducerea unor noi personaje, interesanta forma de procedeu, semanand cu teatrul de masti japonez sau cel grecesc vechi, cu 1-2 personaje).
Motive folosite ar fi multe, printre acestea, pregnante: drama personajului cu parinti impunatori si realizati social (Ma, cu tatal ce-i cumpara Audi nou la finalizarea liceului, cu mama directoare de liceu… cu frustrari adanci ingropate sub straturi de reusite laudate. Tatal ii da un sfat de viata, inainte de a-i cere fiului sa-l laude “Tatal: In viata trebuie sa futi. Futi fiule? El: da. Tatal: In viata trebuie sa lingi. Lingi fiule? El: Da. Tatal: Ca sa futi trebuie sa lingi. Cate funduri am lins fiule ca sa fut si sa-ti iau Audi nou. In viata trebuie sa lingi si sa futi. El: am inteles tata.“); drama aspirantului la arta dar fara talent (Sa, care isi doreste sa fie actor si ajunge prostituata in singurul Sado-Maso Bar din Romania); drama puscariei (relatia dintre Ma si Pila, relatia din libertate a lui Ma si Sa…)
Cam atat… ca deja am zis prea multe. Piesa a fost surprinzator de comica; am ras cu gura pana la urechi pana cand lacrimile mi-au napadit ochii. Ideile prezentate, miscarea scenica, regia dar si textul aduc la viata o lume plina de o ironie reala, particulara, transanta si totusi atat de dura (in ciuda zambetului pe buze pe care ti-l lasa la iesirea din sala).
