Despre mine… printre noi

Despre mine... printre noi 2

Am uitat sa mai rostesc ale mele cuvinte incalcite, de multa vreme; de cand ne cunoastem mi-au cam amutit literele care se asezau, unele langa altele, ca niste curci bete, si aduceau imagine vechi, reamintite. Dar totusi, in 4 luni de cand ne stim, am scris, sporadic si prost, fara exercitiu sau fara simt de experiment, cateva versuri, alandalala, cuvinte busite intre ele ca un accident din prostie, dar cu dragoste. Pentru tine, scumpa  mea. Iarta-mi poezia mediocra, e din suflet.

Devorat… am scris-o in timp ce te asteptam, intr-o zi, sa iesi de la serviciu. Nu vreau sa crezi ca-i de rau… e de foarte bine, sper sa-ti placa.

Devorat…

Mă sufoc.
Singur.
Cu tine.
Cu noi.

Îmi apăs sânii tăi moi,
dulci,
peste gura mea
şi mă las fără respiraţie;
fără aer.

Mă adâncesc
în vâltoarea pătrăţoasă,
de petale cu miros
de piele
de femeie.

Mă pierd, cu mine,
printre labiile tale roşii,
carnivore.
Mă las devorat de tine.
De noi.

Intelege-ma! am scris-o in ziua de dupa Romeo si Julieta. Iti aduci aminte? A fost superb spectacolul si iarta-ma daca te-am facut sa plangi. N-am vrut… A intrat un catel in biblioteca aceea care sta, insingurata, la poalele blocului in care-ti ai biroul…

Înţelege-mă!

A intrat…
o creatură blândă
în biblioteca
goală,
din gândurile mele.

N-am planuri,
să ştii,
decât pentru trecut.
Am un prezent prea scurt
şi-un viitor necunoscut.

Aş vrea să pot să scriu
mai mult…
Despre gară.
Un exemplu.
Uit.

Gura nu mai are decât
vorbe simple:
mi-e dor,
te sarut,
ne vedem.

Restul…
Să înţelegi din mângâieri!
Priviri!
Din tot si din nimic.
Auzi?

Nu mai am litere!
Cuvinte!
Propozitii!
Fraze!
Te am pe tine…
Înţelege-mă!

Orfeu, Euridice si Chelu’

Orfeu Euridice si Chelu final

Luni, pe la ora 3-4, m-a sunat Raluca si mi-a spus ca are doua invitatii la Orfeu si Euridice, la Teatrul Bulandra, sala I.L. Caragiale, marti la ora 9. Eu am spus ca nu strica niciodata ocazia de a vedea un spectacol, mai ales un spectacol laudat, la un teatru care se caracterizeaza prin multe premii si trofee, asa ca i-am multumit pentru invitatii si am incitat-o pe Lavi in a merge si viziona aceasta bucata de opera si teatru si lumini si tot, unic si spectaculos, in Romania.

Asa ca Marti seara, in timp ce vantul batea lin si racoros, mangaind Piata Universitatii precum si pe toti aceia care se plimbau pe acolo, eu si al meu pisicot am pornit in cautarea salii I.L. Caragiale a carei locatie nu o cunosteam decat de prin harti. Ne-am plimbat incet de-a lungul strazii Jean Louis Calderon si am ajuns, in spatele Parcului Icoanei la intrarea salii. Normal c-am ajuns prea devreme (cand nu stiu cu exactitate o locatie imi iau o marja mare de eroare desi gasesc mereu, imediat) asa ca ne-am asezat pe una dintre bancutele de la intrarea din parc si-am fumat cate o tigara.

Privirea ei (a iubitei mele), zambitoare si dragalasa, incadrata de camasa alba (cu capse) si umbrela neagra, o aratau precum fiinta incantatoare ce este mai mereu. Tragea incet din tigara si-mi zambea, privind uneori in jur, la copii sau la trecatori sau poate la particulele de oxigen ce roiau prin jurul nostru. Picurii de ploaie se auzeau, lovindu-se de materialul umbrelei. Ne-am ridicat si am intrat la teatru, ne-am luat doua brosuri foarte bine lucrate despre spectacol si apoi am asteptat, cuminti, inceperea lui.

Cam acum a inceput calvarul… Orfeu si Euridice, jucat la Bulandra este un spectacol unic in Romania. Dupa ce-l vezi ramai pe veci traumatizat si ti-ai fi dorit sa nu-l fi vazut niciodata. “Bucuria” de a privi un Mikey Mouse in calduri care mai are cate un orgasm din cand in cand poate fii obtinuta doar la acest spectacol. Atat chipul, cat si mimica faciala, jocul scenic dar mai ales vocea, in imposibilitate de a atinge tonuri mai joase decat acelea de soprana, fac din Adrian George Popescu interpretul ideal… pentru casa de nebuni. Iesind de la spectacol tipam in gura mare “Cum dracu’ l-au lasat pe asta afara din casa?” si tocmai treceam pe langa alti spectatori… normal c-au inceput sa rada.

El, mai exact chipul lui precum si lipsa unei traduceri de vreun fel, m-au facut sa consider un spectacol in care s-au investit bani si energie si iar energie si mai ales talente adevarate, drept cea mai mare ineptie vazuta vreodata. De ce spun bani si energie si talente adevarate? In primul rand decorul te asalta de la bun inceput. Intrarea in sala, scarile, intreaga incapere arata precum intrarea intr-un infern rece; orchestra a fost nu extraordinara ci mirifica, iar corul si-a facut datoria cu varf si indesat; jocul scenic si mimica unor actori precum Claudiu Stanescu sau Corina Moise, vocile superbe ale Ralucai Oprea sau Sorana Negrea… toate au fost in van si irosite din cauza solistului principal si a “jocului sau”, a lipsei unei minime intelegere a cantarilor si a unor elemente care chiar nu-si aveau locul.

Unele elemente care au mai atras atentia, dar nici macar asta in bine, au fost prezenta batranelor din iad care aplaudau saracele pe acolo si se mutau dintr-o parte in alta in invalmasala aia si in plangerea solistului care se lovise la organele genitale (probabil in copilarie si isi tot aducea aminte) precum si barbatul care-si sugea burta de-i vedeai coastele si in locul caruia apare in copil tanar, spermatozoizii care trebuiau sa fie ganganii si care se plimbau pe pereti etc.

Sincer, am ras si-am tot ras pe tema acestui spectacol dar sincer… e de plans. Prea multe, prea multe lucruri bune si toate stricate. Ca o salata care are foile de la suprafata frumose si cand o desfaci dai de viermi. Poate sunt eu incult si prost dar sincer acum… mie mi s-a parut o mare bataie de joc facuta cu stil si un spectacol ce-ar fi mers mai bine la circ. Daca vrei sa ai parte de o experienta unica in viata… traumatizanta, ce ofera o imagine a absurdului dar a absurdului schizofrenic atunci acest spectacol este ideal.

Deci… in finalul finalului tin sa ma repet, daca ai un nivel intelectual superior mie poate ti-o placea, eu nu am putut sa intru in profunzimea acestui spectacol in primul si-n primul rand pentru ca era un Mickey Mouse in schimonoselile si plangerile placerii in mijlocul scenei… pe tot parcursul spectacolului.

P.S. Macar am vazut niste sani… mai multi de 2.

Tangou Final

Tangou Final 2

Duminica seara nu am mai gasit locuri la piesa de teatru Uzina de Placeri S.A. de la Teatrul Nottara (biletele se vandusera deja de cu o saptamana in urma) si in cautare de noi atractii teatrale (la Nottara si in aceeasi sala am vazut si Rinocerul Indragostit asa ca era o sala cu care eram deja familiari) am dat peste piesa Tangou Final, scrisa de Mario Diament, ce se joaca la Teatrul Evreiesc de Stat (ala din spate de la Magazinul Unirea).

In primul si-n primul rand, tin sa spun ca interiorul cladirii teatrului este superb. Cu hol de garderoba, cu ghiseu mic de bilete, un teatru mic dar cochet, nu precum Act.ul sau Foarte Mic.ul, un teatru care-si cunoaste dimensiunile dar care arboreaza un stil nobil, fin (nu e de bine sau de rau, atunci cand vorbesc ca nu-i precum Act.ul sau Foarte Mic.ul si nici nu spun ca la acestea este un lucru rau, spun doar ca sunt doua stiluri diferite… iar acest lucru se observa si in piesele de teatru). Pe de alta parte, daca mergi pe acolo, nu cumpara bilete la categoria 1 ca oricum te asezi tu unde vrei.

Probabil mai important decat orice, atunci cand vine vorba de acest spectacol, este distributia. In rolul actriteti disparute din lumina reflectuarelor (Valeria Duran), in a carei sufragerie au loc scenele piesei, joaca nimeni alta decat Maia Morgenstern care probabil dac-ar juca sotron ar face din acesta o opera de arta iar in rolul reporterului venit sa o intervieveze (Diego Goldstein) joaca fiul actritei, Tudor Aaron Istodor (actor pe care probabil l-ai vazut prin Baieti Buni, Weekend cu mama si probabil cel mai important, Hartia va fi albastra… precum si prin alte filme romanesti).

Despre jocul actoricesc nu pot rosti, in ineptia mea, decat “WAW! Mancati-as!”, atunci cand vine vorba de Maia Morgenstern. Rolul i-a permis sa se desfasoare si probabil legatura dintre actor si personaj a fost, in acest caz, un foarte stransa, avand in vedere discursurile Valerie cu privire la dedublare sau astepatrile si cerintele care se impun atunci cand iti asumi statutul de vedeta. Pe de alta parte, Istodor a avut noroc de un rol specific lui, din pacate doar in prima parte. Imi pare rau si-mi cer scuze s-o spun dar nu a reusit, in bucatile de piesa in care ar fi trebuit sa joace un dialog puternic, sa atinga, nici macar cu varful degetului actoricesc, taria necesara.

Daca am fi avut ocazia de un actor ceva mai versatil probabil piesa s-ar fi ridicat la un cu totul alt nivel dar nici asa nu-i de lepadat, ba chiar din contra. Scenariul este asemenea filmului Interview, pastrand diferentele si proportiile de adancime. Scimbarea temperamentelor si a starilor dintre cele doua personaje, de asemenea este intrigant si acaparant. Piesa, per total, este imbietoare pentru cuget si plina de intelesuri aparte, pe care fiecare om le poate interpreta intr-un anume fel.

Ar mai fi multe de spus despre aceasta piesa de teatru dar as vrea totusi sa fiu scurt si sper c-am prins ideea centrala (MAIA MORGENSTERN) si ca, daca se va mai juca, vei apuca sa mergi (mai ales ca biletele sunt ieftine si sincer sala a fost surprinzator de goala).

P.S. Un punct in minus as da jocului de lumini care lasa de dorit dar astea sunt elemente secundare si nu deranjaza mai deloc asa ca mergi si vezi piesa, daca ai ocazia si posibilitatea. Si daca ai posibilitatea (de asemenea), fura-mi si mie canapeaua din decor… era absolut superba… macar un scaun.

P.S. 2 Si la un moment dat, cateva clipe de calm pe scena, cateva replici duioase ale personajelor iar undeva in departare incepura sa se auda picurii de ploaie, lovind nemilosi tabla ce acoperea Teatrul Evreiesc. Odata cu intetirea ropotelor, energia actorilor s-a adunat, noi momente de dialog inversunat se pornira si, odata cu ele, ploaia puternica ce acompania parca jocul actoricesc, intr-un tangou… final.

Fitness

Fitness

Pentru ca majoritatea teatrelor si-au inchis portile pentru o perioada determinata de timp (si pentru ca nu am economii pentru teatrele scumpe ale Bucurestilor) am gasit Teatrul de Comedie si a lui Sala Studio, mai mica decat sala mare a Teatrului Foarte Mic dar mai mare ca sala mica a Teatrului Foarte Mic (probabil te-am derutat dar pentru cineva carea vazut ceva mai multe piese la acest teatru, ma intelege). Oricum, si Teatrul de Comedie isi inchide stagiunea saptamana aceasta dar am putut prelungi, macar cu o saptamana-doua iesirilor de duminica seara, la teatru.

Teatrul de Comedie se afla amplasat intr-o locatie superba. Nu este amplasat… este ascuns, este ascuns precum tragismul din piesele comice, locatia fiind insasi metafora a ceea ce se reprezinta pe cele doua scene ale teatrului. Cum vii de la Unirii, ajungi pe strada ca-dupa-razboi numita Franceza si apoi urci, incet, putin nedumerit, pe langa umbrelute si scaune si mese tixite cu oameni ce asteapta sau deja au in fata o bere, un suc, ceva de baut. Dai de o biserica recent renovata – Sf. Dumitru -, imprejmuita de doua stradute si daca apuci straduta cea mai aproape de Unirii zaresti “COMEDIE” scris putin timid, printre alte umbrelute care vor, parca, sa apere consumatorii de constructiile imbulinate cu rosu.

Imi pare rau ca nu-mi gasesc ale mele cuvinte in aceste zile, nu stiu ce-i cu mine. Sunt inca derutat de faptul c-am terminat-o cu sesiunea, c-am dat inca odata examenul auto (si nu l-am luat, dar il voi lua) ca maine am multa treaba si ca sunt indragostit dar mai ales, ca ea e (inca) indragostita de mine – asta-i cel mai bulversant. Iarta-ma si-mi cer scuze si inaintea locatie pentru ca este superba iar ale mele litere, cuvinte, propozitii si fraze, legaturi si interjectiuni nu reusesc sa aduca macar putin din apartele acelui loc.

Asa… si duminica seara am fost la Fitness (adica eu cu Lavi, doh!) impreuna cu Costin, Raluca si Ionut – un bun prieten de-al Lavinicai -  dupa ce, cu doua zile in urma, vineri ziua spre seara, ne-am prelins (eu impreuna cu a mea iubita), ca doua umbre, pentru a cumpara bilete si apoi pentru a-i arata Hanul din Tei (alee unde, in timpul zilei, este o mini-micro expozitie de arta si o liniste aparte) desi, in drum ne-am oprit pe la vreo 2 anticariate (la care-am tot stat si ne-am minunat).

Piesa nu m-a impresionat in mod exceptional, ca sa fiu sincer. Probabil am avut prea multe asteptari (dincolo de toate, nu toate piesele-monolog sunt “Iona”, am inteles acum) desi actrita, Mihaela Teleoaca, a facut un rol exceptional si ne-a trimis acasa dupa a treia oara in care a iesit la aplauze dar totusi… ceva n-a rezonat si, probabil cel mai mult m-a dezamagit faptul ca traducerea a fost ad-literam, deci defectuasa dupa umila mea parere. Nu stiu care-i politica de traducere a pieselor de teatru, daca se doreste pastrarea atmosferei tarii de origine sau aducerea unui iz etnic personal dar eu optez pentru a doua varianta si, avand in vedere aceasta a doua varianta, traducerea a fost de-a dreptul, nu lipsita de sclipire dar pur si simplu fada.

In schimb, metoda piesei, aceea a ruperii barierei dintre personaj si public, a coeziunii dintre teatru si spectator, dialog personaj – persoane este una pentru care ai nevoie si de actori experimentati iar cazul acesta, particular, numai de bine. Tema piesei, o femeie vorbeste despre sine, despre barbati, femei, despre relatii, societate si femeie dande exemple, prezentand simboluri, incercand sa se pastreze in forma, sa treaca peste criza vestii celei cutremuratoare si totusi placute.

Deci, ca sa concluzionez, piesa se va juca pentru ultima data in aceasta stagiune sambata. Mergi si vezi-o (e 11 lei biletul, ce naiba?), macar pentru energia insuflata de actrita, MERGI si VEZI-O! Doar locatia te va acapara iar piesa va fi interesanta.

P.S. Sambata seara am fost la Festivalul International de Folclor din Cismigiu… foarte, foarte fain, Tandarica ROCKS the house. Sambata seara mi-a parut foarte rau ca n-am avut carnet, am fi putut sa stam pana-si termina omul repertoriul si doar apoi sa plecam acasa pentru ca era… in verva (ca sa nu ma exprim in vreo alta forma, mai violenta dar probabil si ceva mai clara).

Si eu

Si Eu

Pisicot, nu mai merge imprimanta de nicio culoare (vroiam sa printez poza asta si s-o prind cu ace de siguranta de tricou, sa te astept asa can iesi de la birou) si pentru ca mi-ai facut o surpriza aparte si cu totul neasteptata la venirea mea acasa (si nici nu erai prezenta) am zis sa-ti fac si eu una, mai mica, ce-i drept, si nu fizica-fizica, precum biletelele tale aruncate atent in camera dar totusi… poate daca apare aici o sa ma crezi.

P.S. Iau eu si carnetul peste 2 saptamani.

Rezumat

Rezumat...

De mult n-am mai scris pe blog.ul meu atat de insignifiant si de necitit. N-am mai scris pentru ca sincer n-am prea avut timp asa c-am zis sa fac un scurt rezumat. Rezumatul cam asa suna: LAVI. Si atat. Ma rog, glumesc (sau nu… sau da… auoleu, intru in discutia da-nu si nu mai termin pana la finalul blog.post.ului). Ideea e ca timpul cu Lavi este foarte placut si cam la timpul cu ea se rezuma zilele mele cele mai recente.

Ideea e ca am terminat sesiunea, am luat nota maxima la cel mai temut examen (Bizant, oral) iar in schimb nu prea ma intereseaza (examenele) ca oricum iau in toamna ce n-am reusit acum; am luat sala la examenul auto (din nou… sper ca si pentru ultima data, adica ar fi cazul sa-mi dea si mie astia carnetul ca m-am cam saturat de sediul lor din Pipera desi este foarte fain facut si birocratia este minima in aceasta locatie); am inceput sa ma pregatesc pentru examenul la Drept (am citit introducerea Manualului de Economie… si asta-i un inceput) si nu in ultimul rand (probabil in primul) sunt indragostit… si nu am baaaani (ca sa citez din Vama Veche).

Viata-i frumoasa in criza economica (ba pe naiba, cand nu ma trezesc dimineata visand parcari laterale ratate, visez oameni care nu vor sa mai aiba nimic de-a face cu mine pentru ca n-am decat 5 lei in buzunar… sau nici atat). Teatrele fac reducere: mady-baby.edu este o piesa foarte interesanta si as discuta mai mult pe ideea folosirii discursurilor directe, catre public, in forme mai mult sau mai putin simbolice, pentru relevarea anumitor motive (e bine, e rau… nu cred ca se poate pronunta cineva clar si irevocabil si mie nici nu-mi prea ajunge timpul. Sunt pro.uri si contra.uri in ambele situatii); Orange Film functioneaza: Terminator: Salvation merita vazut la cinema (!) ca-n schimb nu-i mare lucru de capu’ lui.

In grila de programe de vara serialele sunt cam saracute, dar totusi nu pot sa nu-ti recomand Kings, serial anulat in primavara anului trecut, filmat pana pe la ep. 12, difuzat actualmente pe NBC, serial care incearca o forma de repovestirea a cartii Regilor (din Biblie, doh!) si desigur RoyalPains in care este vorba despre un McDreamy falit si parasit de iubita care ajunge undeva departe si totusi nu unde-si dorise.

Cam atat… sa revenim. Indragostit, fara bani, indragostit, examene, indragostit, frustrat, indragostit. Pe scurt, viata-i frumoasa si merita traita de azi pe azi ca maine nu stii niciodata ce se poate intampla. Despre Lavi nu stiu daca vreau sa-ti zic ceva. Pe ea o pastrez doar pentru mine si nu o impartasesc cu tine, cititor necunoscut al blog.ului meu. Scumpa mea, povestile cu noi ti le voi impartasi in soapta, intr-o noapte calduroasa avand martor licarirea unei singure lumanari dansand pe trupul tau dulce; iti voi scrie versuri pe a ta piele, voi folosi ca cerneala dorinta si ca penita degetele… sau buzele… sau limba.

Cenaclul Flacara in Plumbuita

“Ce bine va sta sub specia frumosului” – Adrian Paunescu

Ma plimbam prin cartier saptamana trecut si am dat, din greseala, pe unul din stalpii de electricitate, peste un afis care anuntata “Cenaclul Flacara in Parcul Plumbuita” pe 1 iunie. Am ras. Pe fundal se auzeau manele in timp ce eu citeam lista cu invitatii. Nu tin acum sa-i enumar pentru ca poti afla informatii serioase pe blog.uri serioase. Printre invitati (pe langa inegalabilul, in lungime, latime, inaltime, prestanta si recitare, Adrian P-A-U-N-E-S-C-U) se numarau Victor Socaciu, Mircea Vintilă, Magda Puskas, Emeric Imre, cel putin pe acestia i-am (re)cunoscut eu.

Ulterior am dat pe Antena 2 (parca) cu Lavi, peste o emisiune la care fiul Paunescu-lui vorbea despre aceasta intrunire a cenaclului si a devenit – din acel moment - imperativ sa mergem. Ca sa nu mergem cu mana goala, a venit si sefa pisicotului meu si asa, luni seara la ora 7.30 am ajuns si noi in Parcul Plumbuita. Miros de mici, colorit specific zonei, bere, imbulzeala, nemultumiri si tot felul (ca doar suntem in sectorul 2) si pana intr-un final a aparut si domnul Paunescu (senator si deputat… gie!) pe scena, in toata splendoarea sa…

Pe la inceputul spectacolului a aparut si domnisoara Maria Craciun, de 9 ani (inregistrare, in exclusivitate… – exclusivitatea mea si a altora care au inregistrat -… scuze de inregistrare, e facuta cu E51 al meu si mi-a fost lene sa mai umblu la sunet inainte sa-l urc pe YouTube) care a cantat “pentru ea“, versuri Grigore Vieru, si care a pus pe toata lumea-n fund (inclusiv pe Paunescu care plangea – si avea tot dreptul sa planga – precum un prunc).

Asa… si concertul a tot mers si-a tot mers iar Vintila a intarziat si-a cantat ultimul, inaintea melodiei “Traiasca Moldova, Ardealul si Tara Romaneasca“. S-au cantat multe melodii, unele mai cunoscute decat altele si unele la care tot publicul s-a ridicat in picioare, altele la care fumatorii si-au aprins brichetele… A fost un concert foarte, foarte placut (a carui continuitate nu o voi povesti… desi tin sa-i mentionez pe doi tineri – el si ea – din fata TNB.ului, care la 3 noaptea repetau un salut special si pe care probabil ei l-au uitat pana acum dar eu l-am inregistrat – eu eram un simplu trecator care era folosit pe post de juriu).

La concert sonorizare acceptabila (cu unele scapari dar acum totusi… e primaria), ambient specific sectorului 2 (inca un public mult, mult mai placut decat ma asteptam sa fie) si un Cenaclu Flacara in verva.

In timpul spectacolului totusi mi-a rasarit o intrebare (veneam de la examenul de sociologia religiilor asa ca perspectiva fenomenului sociologic “Cenaclul Flacara” privit ca o forma de manifestare – in prezent – a unui oarecare regret fata de trecutul post-decembrist nu a putut sa-mi scape… cu Paunescu, ca un profesor ce doar se crede acum a-tot-puternic – inainte de ‘89 daca-i comenta cineva la cenaclu era luat in spate de securitate si aranjat etc.) “Cenaclul Flacara este circul (din paine si circ… desigur) sau forma de educare a maselor?”. Unde se delimiteaza cele doua? Care sunt substraturile si sforile care se trag in functie de acest eveniment… stiu, este doar un concert folk si totusi… este atat de mult mai mult datorita istoriei grupului.

P.S. De fapt vroiam sa vorbesc, in legatura cu acest subiect, doar despre ultima tema abordata doar asa, sa se supere folk.istii pe mine dar concertul o fost prea fain.

P.S. 2 Il vreau pe NICU Alifantis…

Sado-Maso Blues Bar

Sado-Maso Blues Bar

… este o piesa de teatru care se joaca de prin 2007 la Teatrul Foarte Mic, ala de pe Carol I (mentionez ca este pe Carol I pentru ca unele scene se desfasoara in mijlocul strazii). Am auzit vorbindu-se nefavorbabil de piesele de la acest teatru dar sincer, tin sa nu fiu de acord cu aceste vorbe. Acum ceva vreme am vazut COOLori, despre care am povestit deja iar acest Sado-Maso Blues Bar, laureat cu ceva bune premii de teatru, la care am fost duminica seara (fiind si seara spectacolului impotriva recesiunii intelectuale – doua bilete la pret de unul) este absolut delicios.

Piesa de teatru se joaca intr-o incapere, sa-i spunem macabra. Cu vedere la bulevard, avand jumatate din tavanul fals spart, avand in stanga scenei o scara – blocata -  care coboara spre necunoscut; vreo 50 de scaune tapitate pentru spectatori; o scena dubla pe care se gaseste un frigider vechi si gol; doua scaune comuniste; un aspirator de mana; un bec cu intensitati si… niste actori cu o energie aparte (au transpirat in timpul spectacolului de 2 ore si ceva, parca erau la un mega-concert rock)

Atmosfera de la inceput. Un domnisor imbracat cu o fusta mulata, avand o peruca blonda-n cap, sta cu spatele la specatorii ce intra. Priveste bulevardul tragand, indiferent, dintr-o tigara. Pisicotul meu imi sopteste “Doamne… unde m-ai adus!” in timp ce repereaza locurile noastre. Privim imprejurimile. Incaperea, dupa cum am mentionat si mai sus, macabra, de parc-am fi fost intr-o cladire dezafectata (nu ca n-ar fi). Se sting luminile, domnisorul-domnisoara se ridica, incepe sa-si insire interesele si aspiratiile intr-o engleza romaneasca.

E la o auditie pentru un rol intr-o reclama ce se va filma in Spania. Incepe sa danseze flamenco precum un taliban in calduri. Se opreste. Spectatorii nu aplauda. Sunt toti pe jos de ras. Pisicotul meu ma tine de gura sa nu rad in timp ce chicoteste in spatele meu. Ma tine de gura ca dac-as fi inceput eu nu ar mai fi terminat ea. Domnisorul ne priveste suparat si se asaza din nou pe fotoliu, cu spatele la noi. In strada se vede un tip cu un geamantan in mana ce priveste inauntru. Intra in scena.

Cam asa se desfasoara toata piesa de teatru. Un amalgam de comic si grotesc, de realitate fara perdele (uneori cu) care ne defineste viata si care, privita obiectiv, este de o ironie ce-ti aduce lacrimi in ochi (de la atata ras). Piesa este o combinatie de teatru de scena si teatru de strada. Locatia este perfect aleasa, spectatorii avand ocazia sa vada, pe langa reprezentatii de scena, dincolo de geamul larg ce da in strada, personaje care jefuiesc, personaje care fug prin mijlocul bulevardului cu vreo 5 papusi gonflabile la subrat, personaje care picteaza, din strada, geamurile teatrului cu ketchup (ca sa imite sangele).

Trecand peste toate aceste elemente de forma care pot sa fie si de sine statatoare, fara vreun fond aparte, piesa nu prezinta motive de lepadat dar nici nu se ridica la tragismul socant, exhaustiv, pe care-l invoca Irina Budeanu intr-un articol de prin 2007 “[...]cea mai exactă şi necruţătoare radiografie a societăţii româneşti văzută prin ochii tinerei generaţii. Un text viu, puternic, care nu menajează deloc falsele pudori şi sensibilităţi[...]” sau poate doar eu n-am simtit asa puternic mesajul/le piesei.

Nu consider ca se ridica la cuvintele mai sus citate pentru ca, in primul si-n primul rand, nu este o radiografie a societatii romanesti ci, mai degraba, o radiografie a unor cazuri particulare devenite stereotipuri (pe deasupra, intr-o oarecare masura, stereotipuri imprumutate, occidentale). In piesa este vorba despre doi prieteni din liceu. Unul dintre ei (Ma – jucat de Rolando Matsagos) iesise de la puscarie, dupa 2 ani in care fusese inchis pentru ca a condus beat la volan si a facut un accident in care a murit tatal sau. Acesta vine acasa la prietenul sau, aspirant actor cu inclinatii homosexuale care fusese dat afara de la facultatea de teatru (Sa – jucat de Virgil Aioanei).

Acestia se hotarasc sa deschida un Sado-Maso Bar, precum acela din Germania in care iubita din liceu a lui Ma este angajata, si aleg ca prim client pe un anume Pila (jucat de Adrian Anghel) fost prieten intim (adica intim pana in adancuri), din puscarie, al lui Ma.

Interesant pentru o piesa de teatru este procedeul de flashback, des folosit si foarte bine jucat de actori (in aceste flashback.uri au loc inversiuni de roluri, introducerea unor noi personaje, interesanta forma de procedeu, semanand cu teatrul de masti japonez sau cel grecesc vechi, cu 1-2 personaje).

Motive folosite ar fi multe, printre acestea, pregnante: drama personajului cu parinti impunatori si realizati social (Ma, cu tatal ce-i cumpara Audi nou la finalizarea liceului, cu mama directoare de liceu… cu frustrari adanci ingropate sub straturi de reusite laudate. Tatal ii da un sfat de viata, inainte de a-i cere fiului sa-l laude “Tatal: In viata trebuie sa futi. Futi fiule? El: da. Tatal: In viata trebuie sa lingi. Lingi fiule? El: Da. Tatal: Ca sa futi trebuie sa lingi. Cate funduri am lins fiule ca sa fut si sa-ti iau Audi nou. In viata trebuie sa lingi si sa futi. El: am inteles tata.“); drama aspirantului la arta dar fara talent (Sa, care isi doreste sa fie actor si ajunge prostituata in singurul Sado-Maso Bar din Romania); drama puscariei (relatia dintre Ma si Pila, relatia din libertate a lui Ma si Sa…)

Cam atat… ca deja am zis prea multe. Piesa a fost surprinzator de comica; am ras cu gura pana la urechi pana cand lacrimile mi-au napadit ochii. Ideile prezentate, miscarea scenica, regia dar si textul aduc la viata o lume plina de o ironie reala, particulara, transanta si totusi atat de dura (in ciuda zambetului pe buze pe care ti-l lasa la iesirea din sala).

Istoria calvitiei mele

Istoria calvitiei mele

Istoria calvitiei mele” apare in anul 2000, provocand un puternic tumult literar in Olanda datorita stilului ironic, gustului pentru absurd si burlesc, cinismului etc. iar autorul era unul necunoscut. Doar un an mai tarziu s-a aflat ca in spatele lui Marek van der Jagt se afla unul dintre scriitorii populari in tara: Arnon Grunberg. Ca o nota comica, un critic olandez scria ca autorul “Istoriei…” este “mai bun decat Grunberg!”

Romanul prezinta tragicul nebuniei comice. In alt registru, inca de la inceput am simtit izul unui complex oedipian nascut in constiinta personajului principal, iz ce se dovedeste a fi fals deoarece, pana in final ni se dezvaluie o trauma pe care nu ne-am fi putut imagina-o nici cu 2 pagini inaintea descrierii propriu-zise, descriere privita, de altfel, de foarte departe. Nu prea pot spune multe (nici) despre acest roman. In el este vorba despre o familie absurda prin excelenta… si cam atat.

Personajul principal, un poet in cautare de idealuri (idealuri pe care le schimba si pe care nu le intelege, nu si le improprietareste) povesteste viata asa cum se desfasoara, facand varii paranteze, treceri subite in istoria personala, treceri uneori resimtite puternic, alteori nici macar intelese. De asemenea, inserate atent in naratiunea si dialogurile absurde, de o comedie macabra, sunt unele fraze care prezinta viata, aforisme, sintagme de lasat in urma pentru posteritate, comice si ele deoarece rasar dintr-un context frate cu absurditatea.

Din punct de vedere stilistic, naratiunea este la persoana I, avand parte de perspectiva unui neconventional (nu datorita propriilor dorinte ci datorita educatiei familiale pe care a primit-o). Pe de alta parte, textul nu este unul descriptiv, ba mai mult, dialogurile si naratiunea concisa (dar imbarligata) inunda romanul iar flashback.urile in care se afunda personajul dau o stare de alarma intregii povestiri.

Ca sa inchei, romanul nu este unul de exceptie dar este o bucata de literatura buna de citita, cu multe momente amuzante, care te pot face chiar sa razi din adancul sufletului dar si cu unele fraze sau dialoguri care te pun pe ganduri. Ca sa nu inchei brusc, tin sa citez un dialog dintre Marek (personajul principal) si profesorul Hirschfeld (un fel de mentor pentru personaj):

“-Si acum? am intrebat eu ca un scolar aflat pentru prima ora in vizita la idolul sau. Ce o sa faceti? La ce va asteptati?
-De la ce?
Am ezitat.
-De la viata.
S-a uitat in jur. [...]
-Sa mai continue o vreme, a spus el, apoi sa se termine. Si tu?
- Si eu la fel, am spus, apoi am plecat.
-Fara bis, mi-a mai strigat profesorul Hirschfeld din spate, a fost frumos, dar nu vreau niciun bis.”

The International

the-international

Vineri noapte, in timp ce mancam si eu ceva (o pizza) am dat peste un film care m-a atras in primul si-n primul rand datorita actorilor: Clive Owen si Naomi Watts. Filmele in care joaca Clive Owen le urmaresc, odata cu aparitia lui Children of Men, cu mare luare-aminte, nu de alta dar C.o.M. a fost un film pe care l-am asteptat mult si pe care l-am vizionat cu sufletul la gura (pentru ca a meritat) iar pe de alta parta, Naomi Watts este o prezenta placuta pe camera, dincolo de o maturitate pe care infatisarea ei o lasa.

Pe de alta parte, filmele europene cu filmari in mai multe locatii din Europa (prezentand sau incercand sa prezinte o europa unita) sunt incantatoare datorita arhitecturilor diferite prezentante (aici pot vorbi de James Bond, The Transporter, Taxi… etc.). The International nu este James Bond. Nici pe departe. In acest film este vorba despre un agent al InterPol.ului (Clive Owen) cu un dosar nefast care lucreaza impreuna cu un procuror din Manhattan (Naomi Watts) pentru a scoate la iveala comertul cu arme infaptuit de una dintre cele mai puternice banci mondiale.

De fapt, in acest caz avem de-a face cu un purice care incearca sa omoare ursul. In adevaratul sens al cuvantului, personajul jucat de Clive Owen nu este decat frustrat de faptul ca este fara putere inaintea fortelor pe care incearca sa le combata (ca sa citez din personaj, acesta tipa, cu pistolul indreptat spre un posibil martor “I want some fucking justice!!!”) si nu intelege faptul ca justita este subiectiva; ca bancile fac orice pentru a controla debitul de arme si astfel datoriile statelor fata de banci; ca omul este nimic inaintea evenimentelor economico-politice pe care investigatia lui le descopera.

Personajul principal este un idealist, un cavaler in armura alba, cu armura alba patata de noroi, cu murgul rapciugos si obosit, un cavaler care n-a mai gustat o masa calda de la plecarea din palatul tatanesului si care n-a mai gustat buzele unei domnite de la prima Ileana salvata si apoi parasita pentru alte idealuri. Incercarile agentului InterPol il fac pe acesta sa devina un caine turbat care nu mai poate vedea imaginea larga ci doar propriul orgoliu si razbunarea ca arma a-tot-puternica.

Banca pe de alta parte, prin conducerea sa, este o forta nemiloasa si obiectiva, fiind apta sa ucida de la agenti InterPol la senatori de prestigiu din diferita tari europene, pentru a-si atinge scopurile. Planul asezat de marele rau (necesar, as adauga eu) este infailibil si, de altfel, dupa cum ne este prezentat in finalul filmului, agentul nostru de la Politia Internationala nu face decat sa se joace de-a investigatorul cu o forta care trece dincolo de legile impuse pentru omul de rand.

Dupa cum spunea si unul dintre “rau-facatorii” prinsi, acest mare rau exista pentru ca societatile au nevoie de el, pentru ca natiunile au nevoie de el si pentru ca orice lider de ordin politic si/sau militar are nevoie de un Diavol inaintea caruia sa puna sufletul poporului pe care doreste sa-l conduca spre mai bine.

Cinematografic filmul este realizat bine. Regizorul reuseste sa impuna o energie specifica thrillerelor si nu stii in ce moment moare cu exactitate cineva asa ca te astepti ca in orice moment sa moara cate cineva. Imaginea este absolut superba, rolul lui Clibe Owen este scris pentru el, adica e unul din rolurile alea flegmatice desi, per general, in acest caz, el cade de baiat prost (da’ prost rau).

In concluzie, The International nu este un film pe care sa-l privesti pentru a-ti face sange rau. De fapt, daca ai vreo parere despre justie indreptata impotriva corporatiilor mondiale, mai bine nu te uita la film pentru ca-ti vei face sange rau prea mult. Pentru mine, pe de alta parte, fascinat de discrepanta dintre omul de rand si planurile grupurilor de ordin politico-economic, a fost un film care nu a facut decat sa releve faptul ca “ori esti cu ei, ori esti degeaba…” de fapt, si daca esti cu ei tot degeaba esti da’ macar te simti bine.