“Străluciri” - Basm (sub)cult

Din păcate “Crăiasa Fluture si Îngerul Nopţii ” suna prea… de basm, aşa c-am ales “Străluciri” deşi seamănă cu “Despărţiri” al lui Onetti desi nu cu “Remuşcare” a lui Ian McEwan, după cum spusese iniţial chiar persoana după care este scris personajul Crăiasei Fluture.

Era astăzi ca altă dată, pentru că dacă n’ar fi nu s’ar mai povesti, era aici sau în alt loc, acolo unde totul e noroc… şi şansă; era un regat, regat de mult uitat, acel regat îndepărtat, regat al celor înaripaţi, regatul fluturilor albi.

Peste acest regat domniseră mulţi regi haotici şi nesiguri, vanituoşi, nechibzuiţi cârmuitori de suflete şi vise. Totuşi, la un moment dat, o aparte Crăiasă, dintr’o ţară’ndepărtată, Prinţesa Gloire, un fluture dureros de frumos, puternic şi măiestos cu aripi mov presăsarate cu nestemate ce străluceau în noapte, a aşezat liniştea şi pacea peste regatul fluturilor şi totul ar fi trebuit să devină perfect, ca’n basme.

Din păcate, după lungi căutări şi frământări, după lupte cu balauri şi căpcăuni, nu a venit „şi au trăit fericiţi pân’ la adânci bătrâneţi” pentru că totuşi, totul nu s’a desăvârşit; regatul fluturilor albi, atât de fragil, la fel ca vietăţile ce trăiau în el, nu ar fi putut exista fără lumina de noapte ce răsărea din aripile mov ale Crăiasei aşa că, pentru binele supuşilor săi, Gloire s’a închis, însingurată dar împăcată, într’un înalt Turn de Fildeş din care strălucea, peste tot regatul, lumina ei, bine’cuvântată. Aşa treceau, zile şi nopţi iar Crăiasa ajunsese tristă, aruncându’şi ale sale raze peste dominionul ei ce inflorea şi devenea tot mai frumos.

Altundeva, acolo unde timpul este azi, un continuu prezent, totul mai puţin decât nimic iar nimicul mai mult decât tot, dincolo de zi sau noapte, de ieri sau de mâine, de dealuri sau văi de mări sau ape curgătoare; acolo unde toate se coagulau şi rămânea nimic, în lumea fără lume; în lumea Spiritelor, Tibru, un Înger care gândea pre mult să fie Înger adevărat şi totuşi nu destul să fie Ghiavol, cu trupul negru, ca smoala, cu aripile albe, strălucitoare precum razele Lunii, călătorea prin Cetele Îngereşti, prin diferite feeri necunoscute, găsindu’şi un rost.

De fapt, Îngerul nostru, căuta ceva ce nu ştia că este. Ceva ne’denumit, ne’simţit, ne’atins, ne’pipăit, ceva ce nu era acolo dar totuşi el căuta pentru că atât putea să facă, atât ştia să facă chiar dacă, poate o făcea degeaba. Arhanghelul Gavriil, Voievodul Îngerilor, auzind însă de el, l’a convocat pe Tibru în faţa Tronului său pentru a’i pune rânduială în viaţă, după cum se pricepea şi Voievodul mai bine.

Sala mare a tronului, avea o boltă ţesută cu raze de soare, împodobită cu sclipiri de iubire iar pilaştrii erau din flăcări nemuritoare. Podeaua era de nori iar tronul era un Gând Dumnezeiesc, făurit de Stăpânul a Toate. De jur împrejur, şedeau îngeri falnici, luminoşi, cu straie croite din înţelepciun şi iubire, din linişte şi pace iar lângă tron stăteau strajă, doi Îngeri cu suliţi de diamant. Pe tron era falnic Arhanghelul Gavriil, ţinând în mână sabia sa de foc.

Când Tibru intră, până şi trupul său întunecat se lumină dar nu îndeajuns pentru a fi cu adevărat alb. Acesta’ngenunche înaintea Arhanghelului şi’şi înfăşură trupul cu aripile sale strălucitoare, ascunzându’şi urâţenia.

Arhanghelul Gavriil, privind spre supusul său drag, pentru că toţi cei ce stăteau sub mâna sa conducătoare îi erau ca fii, a grăit cu blândeţe „Spune’mi, iubitul mieu Tibru, ce rost doreşti să ai în scump regatul meu?”. Acesta, compleşit de frumuseţea şi strălucirea acelor locuri, grăi nechibzuit şi spuse „Dacă aş şti, Măria Ta, n’aş fi aci, ci unde’ar trebui…”

Mâniat de cuvintele nemaiauzite, insultătoare, ale lui Tibru, Gavriil se ridică de pe tronul său, îşi ridică a sa măreaţă sabie de foc şi dori să taie aripile strălucitoare ale Îngerului Întunecat dar n-o făcu. Opri lama de foc din lovitura mistuitoare şi începu a se plimba în jurul supusului său, cugetând.

„Te voi face…” grăi Gavriil după puţină chibzuinţă „Te voi face face Înger peste Noaptea Pământului, după cum ţi’i straiul de’l porţi. Te vei naşte atunci când măiestosul Soare va apune şi vei muri atunci când el va răsări. Ale tale aripi vor fi stele iar tu… vei fi noapte. Din întunericul tău vor răsări monştrii iar tu vei fi urât şi nedorit. Să îmbătrâneşti odată cu Luna şi să fii tânăr cu ea. Asta’ţi este pedeapsa pentru insulta adusă Mie şi tronului Mieu.”

Tibru n-a mai avut ce spune şi se lăsă purtat de cei doi Îngeri străjeri afară din sala tronului, afară din Regatul Îngerilor. Se lăsă aruncat în timp şi spaţiu pe acel Pământ dur… şi era noapte şi strălucea; şi era zi şi murea.

Trecea timpul pe lângă cele două personaje de basm ca şi cum totul ar fi fost nimic. Tibru, murind si renăscând, Gloire strălucind şi încetul cu încetul disipându-se în propria singurătate. Totuşi, într-o seară bătrână, în care aripile lui Tibru erau obosite după atâta strălucire, aşteptând, să renască o Lună nouă pentru a reîntineri, Îngerul Nopţii simţi atingerea îndepărtată a unei alte străluciri. Simţi lumina Turnului de Fildeş şi se apropie, întâi sfios, apoi din ce în ce mai curios, se prinse de peretele turnului apoi intră în încăperea în care şedea Crăiasa.

Aceasta se sperie, văzând cum întunericul însuşi, cu toată lumina nopţii, pătrundea în singuratica odaie şi scose un strigăt ce-l făcu pe Tibru să se întoarcă, respins, înapoi pe cer. Totuşi, nici unul din cei doi nu uită acea întâlnire aparte iar o lună mai târziu, când aripile Îngerului erau la fel de secătuite, fără lumina puternică a Lunii, Crăiasa îşi îndepărtă ale sale raze de pe regat şi le îndreptă spre întunericul cel mai întunecat iar acolo găsi o vagă siluetă, un trup scheletic şi plăpând, negricios, absurd. Acolo stătea Tibru, privind spre ea curios şi tremurând.

Doar câteva secunde se priviră cei doi, fără să’şi spună ceva, fără să se cheme sau să se dorească. Se priviră şi văzură cum nimicul era atât de adânc iar noaptea pretutindeni. În acele câteva secunde, haosul se instaură peste regatul fluturilor iar Crăiasa’şi auzi supuşii suferind şi pierzându’se în istorie aşa că’şi întoarse a sa strălucire de la Îngerul Întunecat, pierzându’l din a ei lumină.

Totuşi, Tibru îşi strânse ale sale puteri şi se încumetă, pentru a doua oară, să pătrundă în camera Crăiesei. Lumina ei se război cu strălucirea lui nocturnă dar până la urmă cele două se pierdură una în cealaltă, se contopiră şi se mistuiră, încetul cu încetul. „Poartă-mă acolo unde totul e nimic, acolo unde lumina e orice, acolo unde timpul e doar azi, unde doar întunericul străluceşte...” şi Tibru o fură pe Crăiasă şi o ridică în cele mai întunecate ceruri, căutând un drum înapoi în locul din care fusese gonit, căutând o cale de a se întoarce.

Ştia că nu va găsi nimic dar căuta acel ceva pe care-l tot căutase şi ceva din atingerea Crăiesei, din încleştarea mâinilor ei în jurul trupului său smolit… ceva din ea, poate strălucirea, îl făcea să-şi dorească tot ce ea-şi dorea. Iar ea… ea nu vroia altundeva. Ea vroia niciunde; ea, pentru prima dată, era din nou ea, şi vroia ceva doar şi numai pentru ea, vroia din întunericul lui, aşa că muşcă din trupul negru, muşcă din noapte din nou şi din nou până când, obosită, realiză că undeva sub ei, dincolo de ei, dincolo de tot, valuri de armate ale fluturilor albi urcau pentru a-şi aduce Crăiasa înapoi.

„Nu veniţi!” ţipa ea disperată, strângând tot mai puternic trupul întunecat. „Staţi acolo unde sunteţi, războiţi-vă… de ce nu mă lăsaţi să fiu eu, eu şi noaptea. De ce nu mă lăsaţi să strălucesc şi să mă-nfrupt din ce nu pot avea?” Dar fluturii nu auzeau sau poate n’ascultau şi se tot apropiau. Se prinseră de aripile ei strălucitoare şi o traseră cu toată putere lor spre pământ.

Şi atunci se făcu zi iar Îngerul Nopţii muri. Trupul de care Crăiasa se ţinea cu atâta disperare dispăru iar ea se lăsă trasă înapoi de fluturii albi ce-o doreau cu ardoare.

Poate şi în ast’seară Îngerul Nopţii intră în camera Crăiasei şi se războieşte cu lumina ei, o fură şi o lasă să se înfrupte din trupul său întunecat. Poate şi în noaptea asta Crăiasa fuge de supuşii ei albi în întunericul cel mai întunecat dar noaptea, ca orice noapte, este mistuită de o altă dimineaţă, Îngerul moare iar Crăiasa se întoarce la propria singurătate din Turnul de Fildeş pentru că, din păcate, poveştile în care eroii trăiesc pân’ la adânci bătrâneţi, împreună şi fericiţi, au adormit de mult.

Mass Effect

Astazi de dimineata m-am trezit pentru prima data, de ceva vreme, inpacat, pe deplin, cu mine. Dupa doua luni in care am luptat pentru a fi iubit, acceptat, dorit, astazi, m-am simtit pe deplin fericit cu propria identitate. Am coborat, mi-am luat Pepsi si cornuri cu ciocolata si culmea ca a venit si craiasa-fluture pe la mine, desi, intalnirea noastra era amanata pentru luni. O sa-ti povestesc despre fluturele mov care zboara in jurul zilelor mele, facandu-le atat de luminoase si de frumoase, intr-un alt blog.post. Nu despre asta vreau sa vorbesc acum.

Ma rog, am trecut cu greu peste ultima mea iubire (a durat vreo 2 luni sa accept ca totul se terminase si ca ma razboiam cu morile de vant) dar aceste doua luni mi-au adus aminte de primul meu ciclu de indragostit, atunci cand, nu la fel de aprig ca acum, am luptat pentru dragostea unei alte femei care m-a vrut, m-a avut si apoi s-a hotarat ca nu mai are chef de mine.

Desigur, de la aceasta idee a ciclurilor din propria viata am ajuns la Mass Effect care foloseste tema S.F. a ciclurilor fiintelor biologice care se dezvolta, evolueaza ce evolueaza iar apoi sunt distruse de propriile creaturi. Nu vreau sa-ti dau prea multe indicii despre tema centrala din Mass Effect pentru ca ti-as strica bucuria de a juca acest R.P.G./Action semnat BioWare.

Sa incepem cu inceputul. Personajul tau este ofiter pe o cea mai avansata, dpdv. tehnologic, nava umana si este testat pentru a ajunge Specter, un fel de agent de-asupralegii al Consiliului Galactic din care (Consiliu) oamenii nu faceau parte. Sistemul politic era simplu, un Consiliu cu cele mai avansate rase (3 in perioada in care actiunea se petrece) si alte zeci de rase care intrau sub jurisdictia acestui Consiliu. In afara spatiului controlat de Consiliu mai exista si un teritoriu cu diferite alte rase nedorite si ostile etc…

Ma rog, Bioware reuseste sa construiasca un univers S.F. complex dar nu original, bazand totul pe aceasta idee a ciclurilor deoarece, actuala forma de administrare se inradacinase pe o tehnologie gasita in spatiu si nicidecum inventata.

De acolo Shepard, personajul tau, trece printr-o groaza de peripetii specific R.P.G.iste pentru a ajunge sa salveze sau nu, fiintele biologice de la extinctie. Cam asta e povestea de inceput si sincer, daca ai auzit R.P.G. Bioware si nu te-a atras, cred ca nimic altceva n-o va face.

Acum, intrebarea care rasare in cap’sorul oricariu cunoscator este “Mass Effect, clona a KotOR?” Raspunsul este intre da si nu. Bioware pastreaza platforma si ideea generala KotOR cu echipa mare din care-ti poti alege 2 alte personaje pentru a te ajuta in misiune, minigame-uri logice dar mult mai putine ca in jocul S.W., nava spatiala cu care poti calatori in diferite locatii si in general, intreaga atmosfera este aceea din jocul insipirat din universul lucasian (waw, ce jmeker sunt… George Lucas - lucasian…).

Diferenta principala dintre KotOR si Mass Effect este forma in care se duc luptele. In Mass Effect, Bioware a optat pentru un Action mult mai palpitant decat T.B.S.ul KotOR, care atrage, desigur, un numar mai mare de jucatori. Pe langa asta, folosirea masinii de teren, universul jocului mult mai complex decat in oricare alt joc Bioware, povestea palpitanta desi nici ea originala, etc. fac din Mass Effect un KotOR cu multe adaosuri pozitive, pe care nu-l poti rata.

Asa cum Jade Empire (tot produs de BioWare) este un KotOR cu sabii laser + forta/Action, asa Mass Effect este un KotOR cu blastere + forta/Action, asa ca, mai mult ca sigur ca te va atrage daca esti, desigur, fan al genului R.P.G. si mai ales fan al genului R.P.G. impus de BioWare odata cu KotOR.

P.S. Despre grafica nici nu ma chinui sa discut pentru ca mereu, firma producatoare mai sus (tot) mentionata nu a dat publicului decat grafica la cel mai inalt nivel, grafica ce incanta organul vizual si te lasa, uneori, cu gura cascata si cu sechele vizuale (de ex. momentul in care mergi pe soseaua spatiala este unul demential sau acela al bataii spatiale din finalul jocului etc.)

O rama goala…

Stii, nu mai erai fericita alaturi de mine. Erai mereu apatica, suparata, kefless sau, in cel mai bun caz, cu gandul la alte locuri si la alti oameni. Cum as fi putut sa iubesc? Cum as fi putut sa iubesc pentru amandoi? Cum as fi putut sa te fac sa ma vezi din nou, sa te indragostesti din nou de mine si sa ma iubesti?

Ti-am spus acum multa vreme c-as vrea sa fiu destul din Dumnezeu incat sa te iubesc neconditionat dar sunt un simplu om care ofera si asteapta sa primeasca.

Uite, acum poti sa fii cum ti-ai dorit, ca o frumoasa pasare salbatica, zburand pe cerul albastru, asa cum mi-ai spus ca vrei sa fii, exact acum o luna, cand ar fi trebuit sa ne sarbatorim perioada petrecuta impreuna. Trebuie sa stii insa ca eu nu-s nici gospodina nici ornitolog, cel mult un rinocer indragostit care-ar fi vrut sa zboare alaturi de tine.

Imi pare rau c-ai sters toate toate pozele cu tine din calculatorul meu si-mi pare rau c-ai rupt poza cu noi doi din rama lasata acum goala dar pozele conteaza prea putin caci te voi pastra mereu in locul din sufletul meu, dichisit special pentru tine, acolo unde nimeni altcineva n-o sa mai poata sta.

Sa fii fericita, pentru ca esti o femeie puternica, desteapta si stapana pe tine. Pentru ca meriti sa fii fericita si pentru ca stiu ca intr-o zi o sa poti fii.

P.S. Reamonn - Super Girl

De ce iubim Bucurestiul?

Pentru ca aici ne-am nascut sau in acest oras ne-am petrecut o mare parte din viata si astfel colturi de Bucuresti au devenit parte din noi. Raspunsul e simplu si nu tre’ sa scriem povestiri pentru a-l exprima dar totusi…

Apa Nova s-a gandit sa adune toti boemii capitalei sub un singur site si sa-i puna sa povesteasca despre Bucurestiul lor mult iubit. Eu am aflat de acest proiect, foarte interesant, de la Alexandra, care a scris, in stilul ei ce ajunge incet dar sigur la maturitate “Aici e locul domnisoarei M“

A doua zi am ajuns la birou si am dat sfara-n-tara ca o sa scriu si eu pe site. Normal ca m-a apucat mai apoi lenea si n-am mai scris nimic dar Eliza, una dintre prietenele de la firma, si-a luat inima-n dinti si a publicat “Cameleon de Bucuresti“, un scurt eseu despre Bucurestiul ce-a remodelat-o si pentru care ea se modeleaza.

Acum vreo saptamana Raluca s-a hotarat sa povesteasca despre “Ochii deschisi ai Bucurestiului” si despre mici (sau mai mari) sclipiri de emotie, nascute din nimic si care au stralucit si poate inca stralucesc prin orasul-parinte si amorez.

Intr-un final m-am hotarat sa scriu si eu ceva despre Bucuresti. E o porcarie fara fond, “Pentru ca altceva n-am…” asa ca nu cred sa-ti placa dar poate o citesti. Sau poate nu. Ma rog, sunt bucuros c-am reusit sa scriu ceva si asta mai mult pentru ca cele doua prietene de mai sus s-au ambitionat sa scrie asa ca nu puteam sa fiu eu mai prejos. (SÂC-SÂC)

Poate le votezi pe fete, ca merita. Poate ma votezi si pe mine desi nu prea merit dar a trebuit sa-mi fac putina reclama, macar ca sa mai scriu cate ceva pe acest blog pe care mi-e frica sa nu se aseze praful.

P.S. Multumesc Apa Nova pentru apa cea de toate zilele si pentru acest proiect interesant.

L-a tuns…

Astazi este o zi foarte, foarte plictisita. Nimeni nu are chef sa iasa cu mine la o bere la Motoare din motive necunoscute mie iar saracul de mine chiar vroia sa iasa la o bere, mai ales ca de dimineata am coborat la Universitate si am trecut pe la intrarea spre Motoare. Acolo un domn cu ceva ani in spate m-a intrebat “Cauti ceva special?” iar eu i-am raspuns, lipsit de originalitate “Nu.” la care el imi raspunde “Pacat, eu caut, credeam c-ai gasit tu.”. Nu, nu era beat, era scenariul acela din “Calul din Marlboro” inversat. Eu eram cel batran iar el, cel tanar.

Ajuns acasa m-am culcat. Cand am reusit sa ma trezesc am dat peste un mail de la cineva care-mi citise blog.ul si a simtit nevoia sa-mi spuna toate ale sale. Am stat, m-am gandit, m-am intrebat “de ce?” de ce(l) putin 10 ori, mai ales pentru c-am avut ocazia sa aud scenariul respectiv cel putin inca odata, dupa care am fost invitat de Raluca la o batatocire de fluturas, ea  tocmai iesind in parc cu sotul ei, nedorind sa ma lase sa stau singur si intrebator acasa. Am refuzat-o politicos in ideea ca poate imi voi misca fundul lipsit de chef pana la matusi-mea. (n-am vazut-o de foarte multa vreme)

Mama a plecat iar la servici pentru ca betoneaza la noapte (din nou) iar tata cand a ajuns acasa a chemat pe cineva sa-mi tunda pisica. Nu ti-am povestit cred pana acum despre Betano si nici nu cred c-o sa incep acum. Dar… o poza face cat 1000 de cuvinte asa ca nu m-am putut abtine si am zis sa pun pe blog o poza cu pisica mea mult iubita si mult chelita, care acusi s-a asezat peste ghiozdanul meu si asculta Andreea Bocelli impreuna cu mine, dupa ce m-a mieunat de suparare vreo 3 ore.

Pana la urma si blogpost.ul asta s-a facut mare. Si eu care nu vroiam decat sa pun o poza. I suck (ca de obicei).

Comunicare literara

Aseara, dupa ce-am vazut Wall-E si dupa ce mi-am chinuit gandurile pentru a putea aseza cateva idei despre un film pe care l-am considerat pur si simplu superb, pe blog, am primit un mail foarte, foarte dragut de la Eliza, colega mea de la Lugera, care mi-a ridicat putin moralul.

Ideea e ca eu le-am spus colegelor mele, din echipa in care am fost primit cu atata caldura (si atata mancare) despre blog.ul meu si despre vagile mele aspiratii literare iar in seara trecuta s-au plimbat si ele pe aci (le astept cu placere oricand).

Putinele cuvinte de apreciere ale Elizei m-au facut sa vad viitorul putin mai luminos si-i multumesc sincer pentru ele. Cu adevarat, privind obiectiv, probabil doar a reusit sa-mi hraneasca ego-ul dar totusi, eu eu ii apreciez sinceritatea.

Nu-ti spun ce scria in mail integral ca sa nu te plictisesc dar totusi iti asez aci o fraza pentru a intelege titlul acestui blogpost: “pentru ca dupa ce am citit creatiile tale, parca am vrut sa iti daruiesc si eu ceva.”. Si astfel, atasate de mail au fost si doua documente cu poezii. Nu sunt toate reusite (imi pare rau, sunt un critic aspru) dar de dimineata ea mi-a permis sa-i pot pune cateva pe blog si nu ma pot abtine sa nu o fac deoarece unele chiar m-au impresionat.

♦ Din “Cirese de mai“

ispitindu-mi-te

cu tren în urme
neroz, adânci
de temătudini
privind sau dormindu-mi
tăcerea înnodată în
doar am să cred.
pentru viitorul
care s-a repetat în unghiile cvasirupătoare.
pe lespezi de rece
am să-mi scriu poveştile tale,
foste verzi.
mă crezi?

declaraţie delicată de dependenţă

etericule!
mă las diafan în grija umerilor tăi,
robeşte povara zmeilor,
salvează absurdul din mine!
pentru că… fără absurd şi paradox
eu sunt doar o silabă.
măcar înlănţuieşte-mi haosul
şi pune-mă pe pilot automat;
poţi chiar să mă arunci pe o piatră,
ca să scot sabia şi să proclam o taină.
ah! cum simt venele că fac valuri mici,
de zgomote şoptite cu guri de cameleon mutant decedat.
parcă ai vrea… sirop!
sirop de mătrăgună preparat
fără o spălare pe mâini în prealabil.
ţi-aş îngriji corpul abandonat
şi l-aş preface în pulbere.
apoi, am să mă spăl cu ea.

Râvnire

s-au întrecut
iubirea şi libertatea.
ubirea a câştigat la sacrificiu,
a fost mai dură,
a luat mai mult,
a dat şi mai mult,
a făcut minuni,
s-a hiperbolizat,
s-a contrazis,
s-a luptat cu ea însăşi,
s-a jurat,
s-a vândut,
şi-a tăiat venele,
a descifrat un ombilic de imposibil,
dar libertatea… a câştigat.
[iubirea s-a rupt când doi nu au mai stat de mână, iar libertatea s-a înjumătăţit].
apoi s-au întrecut
amorul cu iubirea şi cu dragostea;
a câştigat dragostea,
pentru că e un cuvânt mai lung,
dar nu suficient de lung
pentru libertate.

♦ Din “Focuri de Iunie“

demistificare

hai să ne bem iubirea
din cioburi de-amintiri…
o, nu! acum chiar n-ai să vii
şi-mi neg existenţa.
nu timpul şterge durerea,
ci o durere mai mare.>
de ce nu pot fi decât mai multe?
nici măcar realitatea nu mă mai vrea,
sau eu pe ea…
dac-aş putea să renasc
într-o baie cu spumă sacrificată
şi să-mi înalţ ochii,
să mă lepăd de propriu,
să mă izolez într-un ascuns intangibil.
ce mă fac eu oare acum?…

P.S. Si mai sunt multe foarte interesante dar nu le asez aici pentru a nu face blogpost.ul prea lung. Multumesc din nou Eliza pentru amabilitatea cu care te-ai lasat publicata pe umilul meu blog.

Wall-E

Uneori chiar raman fara cuvinte. Incerc cu greu sa-mi adun gandurile si sa reusesc a face o descriere cat de cat pertinenta pentru a te convinge sa vezi Wall-E. Sincer nu stiu unde sa incep si unde sa termin iar pe deasupra, nu stiu nici macar unde e mijlocul dar toate acestea conteaza prea putin, cu adevarat.

Hai sa-ti zic. Wall-E este cel mai nou film Pixar, unul dintre cele mai bune, la egal probabil doar cu Ice Age. Un film produs la cele mai inalte standarde ale animatiei occidentantale, imbinand sunet, imagine si regie, intr-o forma placuta, nu inovatoare, dar acaparanta.

Povestea, pe scurt, este urmatoarea: Pamantul ajunge sa devina de nelocuit datorita deseurilor iar oamenii il abandoneaza, gasind refugiu intr-o gigantica nava spatiala auto-suficienta. Ei lasa in spate niste roboti care au programarea de a strange deseurile si a pregati Terra pentru o noua era umana. La 700 de ani dupa acest eveniment, oamenii se gaseau tot in spatiu iar ultimul dintre robotii-gunoieri de pe pamant, un Wall-E, ajunge sa dezvolte inteligenta, gasind ca singur prieten, un gandac de bucatarie. In acest moment, o nava menita sa testeze Pamantul, revine si lasa in spate un alt robot, numit simbolic Eva. De aici, viata ultimului robot-gunoier are sa se schimbe deoarece, gaseste, din greseala, o planta, singura forma de viata de pe Pamant.

Wall-E este multe: satire sociala, S.F., critica adusa mercantelismului excesiv, S.F. (din nou) reusind sa imprumute motive din filme mai mult sau mai putin cunoscute cum ar fi Odiseea Spatiala 2001 (robotul omnipotent si cu luminita rosie) sau Idiocracy (omenirea blocata intr-o societate mercantila si autodistructiva) sau Final Fantasy (planta, simbolul vietii), reusind sa le combine pe toate acestea, deja folosite in multe alte filme, si sa ofere o forma noua si unica, plina de emotie.

Probabil, insa, mai important, Wall-E este o poveste despre singuratate si dragoste, despre cautarea, gasirea si lupta pentru iubire (ciudat, nu? fiind vorba de roboti…).

NU cred ca pot spune ceva care te poate convinge sa vezi Wall-E. Dincolo de toate, tine de gusturile fiecaruia. Trebuie sa-ti placa genul Pixar, trebuie sa-ti placa S.F.ul si pe deasupra trebuie sa accepti putin (mai multa) critica din partea celor ce-au asezat pe o meritoasa pelicula, acest film.

Eu ti-l recomand cu toata caldura pentru ca sincer, inca si acum sunt uimit si foarte, foarte impresionat de acest film ce mi-a adus o convulsie de sentimente in suflet, sentimente dintre cele mai diverse, de la melancolie la fericire.

Sper sa te atinga si pe tine acest film, macar pe jumate din cat m-a atins pe mine pentru ca sincer, sincer, am ramas puternic si placut impresionat de aceasta, cea mai noua, productie Pixar, numita, simplu, Wall-E.

Fericirea e simpla…

Stii, astazi, in ciuda faptului ca ieri a fost o zi cat se poate de frumoasa, m-am simtit din nou foarte, foarte, foarte nefericit. Nu cred ca pot exprima intr-o forma mai complexa acest sentiment dar cred ca l-ai trait si tu, macar odata in viata, desi sper sa nu-l fi trait, macar tu, niciodata.

Cand am ajuns acasa m-am trezit insa ca, datorita faptului c-am amanat eu ceva mult prea mult (promit sa-mi remediez greseala), nu aveam cum intra in casa. M-am oprit putin in fata blocului, m-am plimbat prin jurul lui si apoi, dupa o scurta discutie cu o buna prietena a mamei careia i-am refuzat ospitalitatea din motive de lipsa de chef, m-am apucat sa ma plimb prin cartier.

Singurul gest, probabil mai important decat multe altele mult mai complexe facute de mine, a fost acela de a-mi da jos, de la mana, ceasul. Nici nu-ti poti imagina cat de mult mai usor m-am simtit. Cat de deconectat si cat de fericit am devenit dintr-o data. Se vorbeste in liturgica despre actele fizice care au legatura cu cele spirituale. O dihotomie perfecta a tuturor actiunilor, interioare si externe, ce duc spre un alt prag, spre o alta cale.

Cam asa a fost si cazul de fata. M-am simtit mult mai usor, lipsit de griji sau de ganduri, de nevoie sau de cerinte. Ca si cum totul s-ar fi deconectat de mine iar eu m-as fi deconectat de tot. Fericirea e simpla dar noi ne chinuim sa o aflam in cele mai complexe colturi ale gandurilor noastre imbibate cu lumea din jurul nostru, fara sa incercam sa ne regasim si sa realizam ca totul este atat de frumos, atat de linistit, atat de… simplu!

Vroiam initial sa-ti vorbesc despre lucrurile care ne-au impresionat la inceput, si ne-au placut la nebunie, ca la un moment dat sa devina banale. As fi vrut sa-ti sugerez sa le lasi la o parte pentru o vreme si sa vezi daca cu adevarat ai nevoie de ele iar daca nu, sa le arunci cu totul dar acum realizez ca ar fi o meschinarie din partea celui care arunca. Nu stii niciodata cand ai nevoie de ceva, pararea mea.

P.S. Ca sa aduc in discutie si conversatia dintr-un post anterior, tin sa mentionez ca nu am timp sa stau sa moderez toti *de introdus denumirea persoanelor care se fericesc singure cu una sau cu ambele maini* care se trezesc sa-mi arunce comentarii lipsite de forma, fond sau vreo urma de decenta doar asa, ca au ei pareri cu privire la persoane apropiate mie.

Nu am vrut niciodata ca blog.ul meu sa fie un mar al discordiei pentru nimeni dar aparent a ajuns unul, fapt ce ma intristeaza puternic. Daca s-ar fi discutat in contradictoriu cu privire la vreo parere a mea in legatura cu un film/carte/joc/anime/teologie as fi fost mai mult decat fericit dar asa, nu pot decat sa-mi fac “sange rau” dupa vorba populara, asa ca m-am apucat de sters.

Mi se face scarba ca a trebuit sa ajung aici dar uit mereu ca traiesc in romania, si asta imi ocupa tot timpul, inclusiv pe cel liber.

Auditie placuta!

In seara asta am spus sa-ti dau vreo 3 melodii de la T.a.T.u. ca poate-ti plac si tie. Daca nu-ti plac, ce sa-ti fac eu? Problema ta. Oricum, noi sa fim sanatosi, ca belele “curge”.

T.a.T.u. - 30 minutes

T.a.T.u. - Gomenosai

T.a.T.u. & Rammstein - Polchasa bez tebya

Auditie placuta!

… sau poate nu.

N-am mai scris de mult pe acest blog. Probabil din lipsa de timp. Probabil din lipsa de chef. Probabil datorita ambelor cauze mentionate, cauze care s-au coagulat de-a lungul a ceva vreme printre faramele mele de aţe ce-mi compun viata, si au creat noduri nesfarsite. Nici azi nu am chef sa scriu, de fapt, nu am chef sa fac nimic dar parca totusi trebuie. Poate m-o ajuta.

De vreo 3-4 zile astept cu nerabdare dimineata in care ma voi trezi si voi fi bine. In ultima vreme adorm atunci cand pur si simplu nu ma mai pot gandi la ceva. Atunci cand inima imi bate pentru destula vreme destul de repede pentru a ma obosi. As vrea sa spun ca-i din cauza caldurii ce a luat Bucurestiul cu asalt dar nu-i vorba de asta. E altceva… ceva ce nu pot defini.

De 3-4 zile ma simt a dracului de inutil. A naibii de nedorit si foarte, foarte unic. Stii, unic, asa, in sensul negativ, singur, fara un scop, ca si cum as fi unul pe lume, plutind intr-o deriva absurda si anevoioasa, fara un loc in care sa-mi reazim capul.

Astazi i-a pus acestei stari capac, dobitocul de Parinte Profesor de Practica Liturgica. M-am trezit de dimineata pentru prima zi de intership (am gasit pe net. un Intership la o firma de H.R. si am zis sa incerc, sa nu-mi pierd toata vacanta si sa invat si eu ceva nou). Dimineata a fost lipsita de chef si totusi o sclipire rasarise, un chef de a merge, de a munci, de a invata. Incetul cu incetul speram sa-mi revin din starea ce ma apucase de cateva zile, sa obosesc din ceva munca si sa fiu putin mai fericit.

Pe la 12 insa am aflat vestea care m-a facut sa ma simt atat de prost, atat de insignifiant si de lipsit de valoare sau de scop. Acum nu stau sa-ti povestesc detalii sau amanunte dar dupa cateva momente de enervare crunta, cativa dintre prietenii mei stiu cum fac cand sunt nervos rau, am simtit ca nimic nu mai are rost. Ca totul este atat de… inutil.

Devenisem atat de mic si de penibil incat imi venea sa-mi bag picioarele in tot. Am ramas totusi pana la incheierea programului si acusi ma gasesc la fel de gol si de singur ca mai devreme. M-a surprins un coleg de facultate, fost coleg de seminar, cu care am vorbit putin pe net. iar apoi m-a sunat si m-a lasat sa-mi vars supararea la telefon. Nu ma asteptam de la Bogdan la asa ceva dar totusi ii multumesc, mult pentru ca a stat 5 minute de vorba cu mine. Ca m-a lasat putin mai ne-singur.

Stiu, poate vreau prea mult. Poate nu pot avea un umar pe care sa plang si a carui mana-prelungire sa ma mangaie si sa-mi spuna ca totul va fi bine si ca soarele va rasari si peste cei rai si peste cei buni. Poate vreau prea mult dar totusi…

Incerc cu disperare sa-mi imaginez o zi de maine mai buna. Mai vesela, mai plina de ceva ce-mi lipseste. Mai bucuroasa, mai vie, mai… mai… mai… dar nu o vad. Nu o mai gasesc. S-a ascuns undeva dincolo de norii care nu stiu de unde naiba au aparut.

Ar trebui sa fiu vesel c-am terminat primul an de facultate. Ar trebui sa fiu mai vesel pentru ca am gasit ceva de placut de facut, care sa-mi ocupe timpul cu ceva productiv si totusi…

Ma rog, poate maine va fi mai bine. Poate maine dimineata ma voi trezi putin mai vesel, putin mai bun, putin mai deschis, putin mai plin de viata. Poate maine dimineata… sau poate nu.

LATER EDIT!!!

Maine este mai frumos. Mai luminos. Mai stralucitor si nimic nu ma va dobora pentru ca toate trec pe langa mine si peste mine si prin mine iar eu raman acelasi si totusi mereu schimbat. Stiu ca blogpost.ul meu e pesimist si poate asa si trebuie sa fie dar maine e azi si e atat de mult mai bine.

Ai grija de tine. Nu lasa grijile sa te ingenuncheze. Viata e frumoasa, cu relele si cu bunele ei iar noi trebuie sa ne bucuram de ea asa cum este caci atunci cand n-o s-o mai putem face, o sa fim batrani.