Despre femeie…

Ia uite ce zice Hesiod despre femeie, în Teogonia sa, scrisă acum multă, multă vreme, dar păstrând un adevăr veşnic gravat în om; în trecutul, prezentul si viitorul său (om fiind, desigur, doar bărbatul). “Femeia, această frumoasă calamitate, sub forma Pandorei, darul tuturor zeilor.” Aceasta a reprezentat o “capcană adâncă şi fără ieşire sortită oamenilor”, întrucat “din ea a purces spiţa, seminţia blestemată a femeilor, osândă teribilă instalată în mijlocul muritorilor”.

Hesiod ăsta domne, mare om, mare caracter… şi ce bine-i stă înconjurat de muze.

P.S. Pictura este “Hesiod şi Muza”, de Gustave Moreau

P.S. 2 Desi s-ar putea să nu primesc “păsă” diseara, nu m-am putut abţine…

Un Stat de cacat

Aseara am fost la Opera… deci, foarte frumos la Opera… si am vazut balet. Au dansat balerinele alea de numa’ numa’, asa ca daca ai chef vreodata de  balet, la Opera, Spargatorul de Nuci este un spectacol extraordinar, care nu poate decat sa te lase inlacrimat (iar sala este pur si simplu spectaculoasa).

Revenind, initial vroiam sa scriu mai in detaliu despre Spargatorul de Nuci, despre Opera… despre testiculele solistului care parca nu se descarcasera de mult prea multa vreme, dar s-a intamplat ceva azi, si anume, mama a primit o scrisoare de la o institutie a Statului, prin care o instiinta ca problema ei nu poate fi rezolvata de institutia in cauza, asa ca tot dosarul este transferat catre o alta institutie a statului…

Despre ce e vorba? Mama a ramas, doar teoretic, somera, dupa ce compania la care lucra a dat faliment. Nu e sfarsitul lumii dar, compania la care lucra mama oprea banii pentru Stat (asigurari, prostii, tampenii), dar nu dadea acesti bani Statului. Acum, mama nu poate sa primeasca somaj pentru ca trebuie sa astepte ca Statul sa dea in judecata compania respectiva si sa isi ia banii pentru a da somajul mamei mele. Pe langa acest lucru, mama trebuie sa depuna cererea la o institutie a statului ca mai apoi aceea sa transfere dosarul ce trebuie solutionat de la o institutie la alta pana cand se reuseste pornirea demersului de recuperare a banilor.

Problema aici nu este insa doar dute-vino-ul birocratic de tot cacatul ci problema este ca mama nu putea controla, luna de luna, daca compania plateste darile catre stat pentru partea de resurse umane si, de altfel, ea nici nu trebuia sa se ocupe cu aceasta problema pentru ca daca s-ar fi ocupat n-ar mai fi avut timp de munca propriu-zisa. Pe ea n-o intereseaza si nici n-ar trebui s-o intereseze. De ce trebuie s-o intereseze acum? Pentru ca Statul nu-i da somaj pana cand nu primeste banii de la companie.

Intrebarea mea e: pentru ce exista fiscul, auditul financiar, toate formele de control pentru companii? Sau acestea functioneaza doar pentru companiile mici, care nu pot da spaga si care pana la urma ajung sa falimenteze datorita impozitelor si amenzilor care le sugruma. Mai nou, vor sa dea afara din bugetari… pai sa dea dracului fiscul afara ca si asa nu-i bun de nimic, sa simplifice sistemul birocratic etc. In schimb, ei vor sa dea afara profesori (de parca educatia in Romania nu-i destul de proasta).

Sper ca am explicat situatia desi ea este, in definit, inexplicabila. De ce mai exista Statul acesta daca nu ne apara, daca nu ne ajuta pe noi, astia, de rand? Politia comunitara bea cafele toata ziua prin sediile de printre blocuri (am unu’ fix in fata blocului meu, toata ziua, niste burtosi si niste burtoase beau cafele si fumeaza tigari), gropile sunt in floare, somajele nu se dau decat atunci cand statul recupereaza niste bani de care el ar trebui sa stie cand ii primeste si ce sa faca daca nu, din timp… etc.

Mircea Badea e un copil bun, eu as zice “Avem un Stat de cacat, si asta ne ocupa tot timpul!”

P.S. Mai sunt si oameni care fac lucruri bune. Azi, impreuna cu Jurnalul National, a aparut un album semnat George Nicolescu si, desi nu-mi place persoana din spatele miscarii muzicale a Jurnalului, nu pot decat sa spun kudos.

Cu putin timp inaintea coborarii extraterestrilor printre noi

… waw, cel mai lung titlu de blog.post pe care am avut ocazia sa-l scriu, cel putin pana acum. Nu e vina mea, e vina titlului cartii pe care tocmai am terminat-o de citit, scrisa de Lucian Dan Teodorovici. De fapt, eu am avut ocazia sa citesc ce-a de-a doua editie a acestui roman scurt, mai degraba o nuvela lunga, aparuta tot la Polirom, tot in colectia “Ego.Proza”.

Despre ce este vorba? Despre un tanar in cautarea scopului, in cautarea iubirii… despre un tanar teribilist, avand trecutul clar schitat tocmai pentru a da pictura portretului sau din naratiune. Sincer? In momentul in care am citit titlul ma asteptam la ceva de genul “In zilele cometei” a lui H.G. Wells, adica o naratiune realista care prinde proportii fanteziste cu o mica turnura de critica politica ironica.

Din pacate nu e asa, iar naratiunea care dezvolta o energie de expectativa puternica, se fasaie cu finalul tragi-comic, de altfel, specific intregii scrieri. De ce ziceam ca ma asteptam la ceva a la “In zilele cometei”? Pentru ca personajele nu par veridice, nu sunt palpabile, nu le-am putut simti. Scrierea desfasoara un teatru de papusi in care vezi sforile sau persoanele imbracate in negru din spatele papusilor.

Sper sa nu se supere nimeni pentru remarcile mele. De ce le fac? Pentru ca toata naratiunea asta se intinde prea bine. Sunt prea multe coincidente, intalnirile cu hipioata, intalnirile cu blonda liceanca… tot pare asa, parca prea linear pentru a incerca sa dea senzatia de realitate. Pe de alta parte, personajul se confrunta cu multe momente comice, multe fiind provocate chiar de el, lucru care ofera un plus scrierii.

Acum, nu stiu ce-a dorit sa faca scriitorul; nu stiu ce-a dorit sa exprime… dar nu m-a convis si nu m-a atins pe mine. Pe de alta parte, lectura nu este totusi de ocolit pentru ca are momente comice placute si momente in care iti doresti sa intri-n naratiune si sa-i dai o mama de bataie personajului principal ca sa-si revina dracului odata.

Garsoniera in Centru

Garsoniera in Centru este o naratiune (un metaroman, antiroman, hiporoman etc, doar roman nu) scrisa de o actrita, Antoaneta Zaharia, prima aparitie editoriala a acesteia, publicata la Polirom in cadrul colectiei “Proza. Ego“, in anul 2006… Eu am cumparat aceasta carte, impreuna cu altele, intr-un acces de incercare a cunoasterii prozei romanesti tinere acum vreo ceva vreme si doar acum am pus mana pe prima dintre carti (o citesc si pe o alta actualmente).

Nu stiu ce doreste sa reprezinte aceasta colectie (neexistand , dincolo de numele propriu-zis, vreo nota asupra colectiei, scrisoarea de intentie a coordonatorului, ceva) dar acest prim roman m-a surprins, in mod surprinzator… ca sa ma exprim liber si fara prea mult preambul. De fapt, nu este o scriere care sa poata fi prezentata de cineva mic si prost ca mine. Poate cel ce a facut prefata o fi mai inteligent ca mine, dar inclusiv el e prea mic si prost pentru a face o prefata la aceasta scriere (imi cer scuze, Bogdan-Alexandru Stanescu) si spun aceasta deoarece singurul lucru care m-a dezamagit (dincolo de lipsa unei prezentari a colectiei) a fost prefata, scrisa intr-o forma blogaristica-semi-mitocaneasca.

Aceasta aparitie editoriala m-a surprins, in primul si-n primul rand deoarece nu este comerciala, ba mai mult, este foarte greu de digerat, si nu pentru toate gusturile. Pe mine, personal, m-a captat din prima pentru ca toata povestirea nu este decat un abur inecacios de amintiri, trecute printr-un viitor incert, dar trecut. Nu stiu cum altfel sa ma exprim…

Oricum, nu vreau sa continui aceasta, prezentare, vreau sa-ti spun ca nu stiu daca-ti recomand sau nu aceasta carte, deoarece provoaca un gol pe care intentionat nu-l umple, provoaca un gol al dorintei, al asteptarii si al tineretii, foarte apropiat de cel al experientei autentice si asta face din acest mare bloc de text unul foarte, dupa umila mea parere, valoros. Si ca sa nu inchei prea scurt, niste citate:

Scriu si fumez si nu mă deranjază muzica de la radio şi faptul că mi se tot cere bricheta. Mă regăsesc pe mine în tastatură, pe ecran, mă uit la mine prin litere şi realizez ca am nevoie de mine, nu Păianjenul, nu Miau, nu nimeni, eu am nevoie de gândurile mele scrise ca să pot construi o scară spre liniştea mea. Scriu aberant, incoerent şi fără logică, cuvinte care spun tot negrul din mine, transfigurat şi echivalent cu un somn bun, o masă bună, o îmbrăţişare de ajuns, o mângâiere pe obraz de care m-ai îmbolnăvit tu, tata, scriu şi propria mea scriere se uneşte cu mine ca şi cum m-aş întregi după o lungă pierdere, cuvinte nenumărate, fără punctuaţie, mare, nisip, plajă, Păianjen, sărut, să nu te îndrăgosteşti, am venit pentru că m-ai chemat, buf!” p. 136 – 137

Fug de gesturi şi cuvinte prea târziu venite, mi se face pielea de găină la mângâieri pe cap condescendente, tonele de iartă-mă mă fac să întorc capul a nimic important, o penitenţă zilnică, mă agăţ iar de un vis venit din altă lume, departe, poate e un nebun mistic, poate, habar n-am, era nevoie să-mi spună cineva să fiu cuminte şi-am să fiu, să mă reduc la mine, să fiu dezvirginată iar, să o iau de la început.” p. 144

Descompunere si Recompunere

… si la multi ani!!!

Tocmai ce s-a montat internetul acasa la Lavi, in Slatina (dupa lupte seculare ce-au durat aproximativ 2 – 3 zile… pentru mine) si eu m-am trezit singur, cuc, in mijlocul canapelei, cu laptoc.ul in brate, neavand ce face decat sa scriu ce aveam de mult de gand sa scriu: The new year’s revolution!

Asta gluma buna. Oricum, am cautat prin dictionare termenul “resolution” si-am aflat (si eu) ca se mai poate traduce si prin “descompunere” asa ca ce fac eu acusi altceva decat sa descompun, in linii mari anul ce tocmai sta sa treaca si sa recompun un an, cel care va sa vina, din amintiri si preconceptii si fortari sarguincioase si, dincolo de toate, futile, in functionalitatea lor universala.

Deci… anul ce tocmai sta sa treaca a fost unul plin. In general, plin de esecuri. Nu am intrat la Drept, la ID, desi n-am fost departe; nu mi-am gasit de munca, desi n-am fost departe; mi-am luat carnetul dupa multe chinuri; am facut lucrari de seminar (lucrari stiintifice) foarte, execrabil de proaste; nu am scris nimic din primavara anului, desi n-am fost departe…

Ce sa mai, viata mea este un plin de “…, dar n-am fost departe”. Sper, macar ca mi-am facut iubita fericita (si sa nu fi fost doar aproape) si ca nu am reusit sa-mi fac parintii sa le fie rusine cu mine (cel putin nu inca).

Ce imi propusesem in anul asta? Sa ma implic in toate proiectele culturale pe care pun mana si ochiul (si sa le caut eu, nu sa astept ca ele sa vina la mine), sa intru la Drept, sa-mi iau carnetul, sa… cam atat (pe langa functiile de baza: facultate, mancat, dormit). Ce am realizat? Mai nimic (adica… mi-am luat carnetul).

Pe parte culturala, am participat in prima-vara la un concurs la care n-am castigat nici macar o scrisoare cu “povestea a fost respinsa, fiind prea proasta”, am mai participat si la alte concursuri la care n-am castigat chiar nimic; am incheiat (din nou) colaborarea cu TVBlog (din lene si lipsa de interes)… norocul meu ca s-au ocupat colegii de facultate si am lansat revista A.S.T.O., asociatie pentru care trebuia sa fac si un blog, dar n-am mai apucat datorita lipsei de comunicare. Atat.

Pe de alta parte, pentru c-am cunoscut-o pe Lavi, am fost la teatru mai des, am citit mai multe carti, am vazut mai putine filme (dar mai bune) si nu m-am mai jucat deloc pe calculator (ceea ce e de bine, tre’ sa prioritizam acum, nu?).

Ce-mi propun pentru anul viitor? Sa scriu un roman. Acum citesc un roman scurt “Garsoniera din Centru” de Antoaneta Zaharia, aparut la Polirom. Nu e un roman prost, dar nici unul exceptional si, pe deasupra, nu e un roman comercial, lucru care ma face sa sper ca poate o sa fiu si eu publicat (eu scriind foarte “Light and Commercial”).

Cam atat… a, si sa intru la Drept. Sper ca de data asta o sa reusesc.

Sper sa-ti petreci trecerea dintre ani cu veselie, voie buna si tot tacamul (nu ti le urez eu, cauta un text compus pe net, ca sunt destule si citeste-l, zii si tu ca e de la mine), iar anul nou sa-ti aduca inflorire spirituala, culturala si emotionala.

Ne citim la anu’

P.S. partea asta, “culturalu’” poate nici nu e menita sa fie. Poate chiar nu sunt bun de nimic… nu stiu de ce ma ambitionez atat.

P.S. 2… si m-am ingrasat.

P.S. 3 Da’, sper eu, iubita mea, pe care eu o iubesc, ma iubeste (chiar si asa, gras si bun de nimic).

A murit Brittany Murphy

Like… what? No, really? Avea 32 de ani si era hot! Femeile hot de 32 de ani pot muri de stop cardiac? Sigur e ceva la mijloc, adica… serios (fiind hot insemna ca avea un fizic bun, cum sa mori din stop cardiac daca o duci bine fizic… la 32 de ani, adica?).

Acum, ea n-a fost mare, mare actrita (adica n-a fost Heath Leadger) dar eu mereu cand zic Brittany Murphy imi aduc aminte de scena aia in care si-o trage cu Eminem, din 8 Mile. Sigur tre’ s-o stii. In schimb, a mai jucat in Girls, Interrupted, alaturi de Winona Ryder si Angelina Jolie, in Uptown Girls, alaturi de Dakota Fanning, precum si in multe alte filme. Nu are rost sa le enumar pe toate.

Vestea am citit-o initial pe CineMagia, incercand sa aflu daca Avatar e 3D sau nu la cinema (deoarece Lavi uraste 3Dul) iar apoi am confirmat-o cautand pe IMDb (care, sper, nu minte niciodata).

Dumnezeu s-o ierte…

P.S. 32 and hot… God damn it!

Mica dezapezire

Nu am de gand sa scriu, in acest blog.post, despre dezapezitul din capitala, subiect tratat probabil de sute si mii de soferi in diferite discutii, la o bere, la o tigara, la o cafea, la masa, eventual pe blog.uri. Dupa umila mea parere, se poate circula si pe zapada, cu mai multa grija, la fel de bine pe cat se poate circula pe asfalt. Problemele le creeaza soferii, mai ales aia care ajung sa circule pe contrasens, depasind coloane de masini lungi, chiar si de vreo 500 de metri, 1 km, in ideea ca ei au testicule in plus, iar cu aceste ocazii si le pot arata.

Dar suntem romani, iar asta ne doare la orgoliu… aparent. Deci… nu vroiam sa scriu despre strazile Bucurestiului dupa prima zapada ci despre curatat masina, de aici si titlul “mica dezapezire”. Ca sa intelegi: mama, pentru ca vrea ca baiatul ei sa aiba tot ce-si poate dori un tanar de varsta mea (mai putin droguri), si-a cumparat un Logan MCV (cu banii aia putea sa-si ia un second de toata frumusetea, dar mama e nationalista si uraste second.urile) si mi-a lasat mie masina (fosta actualmente) familiei, un Logan 1.6 (cumparat la finele anului 2005), cu tot ce poate avea un Logan pe el (geamuri electrice, ABS, MMC, XXX, ZZZ  si toate celelalte prescurtari care pe mine nu ma intereseaza, dar care, cica, fac viata de sofer una mai usoara).

Eu i-am spus mamei ca nu-mi trebuie masina, dar ea a tinut neaparat sa am una, ca na, sunt tanar si-n focuri (de-ar fi si masina in focuri… despre asta putin mai jos), asa ca, daca pe mine ma intreaba cineva “asta-i masina ta” eu ii spun “nu, e a lu’ mama”, si chiar asa e. Pana o sa-mi cumpar eu masina o sa mai dureze… vreo cativa ani. Acum ca am lamurit “etimologia” masinii mele, sa trec si la problema in cauza.

Prima zi oficial de iarna, adica cu ceva zapada, urma sa fie, aparent, una usoara. Cativa fulgi de nea se asezasera pe masina mea alba si au fost usor de indepartat. Am ajuns eu frumos, dar mai incet si dupa unele probleme, la Facultate, am parcat-o si mi-am vazut de cursuri (asta se intampla pe la 7 jumate dimineata, marti). Pe la 12 ghici ce? A inceput sa ninga… si sa ninga, si sa ninga… etc. Mama mi-a transmis “nu veni cu masina, las-o acolo”. Cine o asculta? Seara la 8, cand sa deschid si eu portiera ca omu’ normal ghici ce? Nu vroia sa se deschida. Trec eu la celelalte portiere si dupa multe chinuri reusesc sa urc si la volan (YUPE!).

(Asta nu e o poveste cu punct culminant asa ca daca citesti in continuare sa nu te astepti la vreo poanta sau vreo gluma, sa zici in mintea ta “sunt multi prosti pe lumea asta” sau “asa e la inceput” sau mai stiu eu ce.) Conduc ce conduc, cu 30 la ora, de zici ca toti “participantii la trafic” aveau masini pline cu clovni la defilare, si ajung la Gara de Est (de la gara acasa fac, intr-o zi normala, 5 minute, 10 daca nu ma lasa si pe mine nimeni sa trec si tre’ sa fortez intrarea) iar acolo s-a stricat toata distractia. 1 ORA am stat intr-o coloana in care ala care se credea mai jmeker simtea nevoia sa o ia inainte, pe sens opus, ramanand impotmolit, blocand traficul… etc.

A doua zi dimineata normal ca nu m-am mai dus cu masina (ca doar n-am tampit) si culmea… soselele libere. Asta da prostie. Si vine a treia zi… ta dam! (adica ieri). Imi iau inima in dinti, zic ca merg cu masina si cobor cu cheile-n maini si talonu’n buzunar sa o dezghet (pe la 6.30 dimineata). Am inghetat ca un… stii tu expresia, pana sa reusesc sa dau jos gheata de pe parbriz ca si asa prin luneta nu mai vedeam nimic.

La Facultate normal c-am facut un curs din 2 (era ziua lu’ P.F.D. si n-a venit la Facultate) si norocul meu ca s-a pomenit unu’ sa aiba un colindat la o Facultate din Politehnica, ca de nu as fi mers bou si m-as fi intors vaca. Si pe la ora 4 dau sa intru si eu in masina si sa merg spre casa (unde iubita mea de abia ma astepta… si eu de abia asteptam sa ajung la ea) cand colo… nicio usa nu catadicsea sa se deschida. Trag, imping, fortez (manerele alea de plastic sunt sensibiloase rau), pana la urma proptesc bine ambele maini in portiera si reusesc s-o deschid. Am inghetat din nou ca un… stii tu, de fapt, si mai rau ca un… si pe deasupra, dupa ce toata masina se incalzii, m-am pomenit ca-mi apareau si toate usile deschise… dracia dracului!

Deci… IARNA E FRUMOASA! Cand nu ai masina… Au revoir, ma duc sa dezapezesc parcarea.

P.S. Poza e facuta cu cateva ore in urma… si Lavi vrea sa mergem in Cora… si inca ninge. Eu nu mai dezapezesc masina aia nici sa ma bati cu caloriferu’ incins.

P.S. 2 Am dezapezit masina mea, masina mamei, parte din parcare si intrarile de la bloc. Pe deasupra, imi ingheata usile de la masina si nu vor sa se mai deschida. Mamei cica nu i s-a intamplat pana acum… ce naiba?

Prea repede…

Stii, ai uneori senzatia ca mergi prea repede si totusi prea incet?

E ca atunci cand vezi ca ai 80 km/h dar parca te misti prea incet…

Probabil nu intelegi. Pace!

P.S. Sper ca nu te-a traumatizat reclama. Nu are nicio legatura cu ce aveam eu de spus dar e cea mai buna, dintre toate cele lansate, pentru combaterea accidentelor. Si asta e tare.

P.S. 2 Si, pana la urma, unde naiba alerg? Tu unde alergi?

P.S. 3 Azi fac 9 luni de cand o cunosc pe Lavi si 8 de cand suntem impreuna… e ceva. Total nelegat de subiect, dar am simtit ca trebuia sa mentionez.

12 zile

… de cand n-am mai scris. Ce ciudat, n-am avut timp si nici dispozitie… de fapt, chiar n-am avut timp deloc. Acum n-am apa… adica nu curge apa si tot nu curge in timpul zilei pe la noi prin bloc de vreo cateva luni… de prin vacanta de vara. Serios… adica daca eram in comunism era cum era ca na, apa era a poporului, dar acum… fiind persoane fizice si tot genul de porcarii d’astea democratico-consumatoriste ar trebui sa sun Protectia Consumatorului si sa impusc ApaNova pentru ca eu am un contract de furnizare cu ei, iar ei nu si-l respecta asa ca sa-mi dea apa pe de-a moaca, ce organele mele genitale (scuzati-mi cuvantul moaca).

Acum serios, nu vreau sa vorbesc despre ApaNova, asta doar mi-a sarit asa, de-odata, prin cap’sor, ca sa fac o introducere. De fapt, nu vroiam decat sa apara un blog cu ceturi, ceturi de la venirea dinspre Ocna Mures, saptamana asta, la inceput. Sper sa-ti placa pozele… sunt poze cu o Romania pe care nimic n-o poate aseza in dizgratie. Pe de alta parte, de abia astept sa treaca astea doua saptamani si referatele ce trebuiesc terminate si finisate, sa ma pot bucura linistit (pe dracu c-o sa ma gandesc doar la sesiune) de vacanta de iarna care, se poate sa se rezume la a sta in casa si a ma uit la filme cu iubita mea din lipsa de fonduri (ceea ce e foarte super, sincer).

Ubia mea… in masina… zambind…

O bucata de sosea…

O bucata de deal…

O bucata de cladire de pe langa sosea…

Intrarea in valea mare…

Biserica vis-a-vis de Cozia… neexplorata de multi…

P.S. WordPress.ul asta ma omoara, ma chinui de o juma’ de ora sa scriu blog.post.ul asta.

La multi ani!

La multi ani iubita mea scumpa si draga. E tarziu in noapte si as vrea sa-ti scriu multe, dar am promis ca nu voi scrie despre tine nimic, mai ales pe blog, pentru ca vreau sa te pastrez doar la mine in camera, la mine-n suflet, in gand, dar mai ales in viata.

Mi-e dor de tine cand nu esti, salivez dupa tine cand te imbraci sexy sau cand nu te imbraci deloc, te ador pentru cand ai grija de mine si ma cicali sa-mi pun papucii in fiecare zi…

La multi, multi ani fericiti!

P.S. Ma bucur tare mult ca ti-a placut cadoul meu. Am avut mari dubii…

P.S. 2 Te iubesc!