
Din păcate “Crăiasa Fluture si Îngerul Nopţii ” suna prea… de basm, aşa c-am ales “Străluciri” deşi seamănă cu “Despărţiri” al lui Onetti desi nu cu “Remuşcare” a lui Ian McEwan, după cum spusese iniţial chiar persoana după care este scris personajul Crăiasei Fluture.
Era astăzi ca altă dată, pentru că dacă n’ar fi nu s’ar mai povesti, era aici sau în alt loc, acolo unde totul e noroc… şi şansă; era un regat, regat de mult uitat, acel regat îndepărtat, regat al celor înaripaţi, regatul fluturilor albi.
Peste acest regat domniseră mulţi regi haotici şi nesiguri, vanituoşi, nechibzuiţi cârmuitori de suflete şi vise. Totuşi, la un moment dat, o aparte Crăiasă, dintr’o ţară’ndepărtată, Prinţesa Gloire, un fluture dureros de frumos, puternic şi măiestos cu aripi mov presăsarate cu nestemate ce străluceau în noapte, a aşezat liniştea şi pacea peste regatul fluturilor şi totul ar fi trebuit să devină perfect, ca’n basme.
Din păcate, după lungi căutări şi frământări, după lupte cu balauri şi căpcăuni, nu a venit „şi au trăit fericiţi pân’ la adânci bătrâneţi” pentru că totuşi, totul nu s’a desăvârşit; regatul fluturilor albi, atât de fragil, la fel ca vietăţile ce trăiau în el, nu ar fi putut exista fără lumina de noapte ce răsărea din aripile mov ale Crăiasei aşa că, pentru binele supuşilor săi, Gloire s’a închis, însingurată dar împăcată, într’un înalt Turn de Fildeş din care strălucea, peste tot regatul, lumina ei, bine’cuvântată. Aşa treceau, zile şi nopţi iar Crăiasa ajunsese tristă, aruncându’şi ale sale raze peste dominionul ei ce inflorea şi devenea tot mai frumos.
Altundeva, acolo unde timpul este azi, un continuu prezent, totul mai puţin decât nimic iar nimicul mai mult decât tot, dincolo de zi sau noapte, de ieri sau de mâine, de dealuri sau văi de mări sau ape curgătoare; acolo unde toate se coagulau şi rămânea nimic, în lumea fără lume; în lumea Spiritelor, Tibru, un Înger care gândea pre mult să fie Înger adevărat şi totuşi nu destul să fie Ghiavol, cu trupul negru, ca smoala, cu aripile albe, strălucitoare precum razele Lunii, călătorea prin Cetele Îngereşti, prin diferite feeri necunoscute, găsindu’şi un rost.
De fapt, Îngerul nostru, căuta ceva ce nu ştia că este. Ceva ne’denumit, ne’simţit, ne’atins, ne’pipăit, ceva ce nu era acolo dar totuşi el căuta pentru că atât putea să facă, atât ştia să facă chiar dacă, poate o făcea degeaba. Arhanghelul Gavriil, Voievodul Îngerilor, auzind însă de el, l’a convocat pe Tibru în faţa Tronului său pentru a’i pune rânduială în viaţă, după cum se pricepea şi Voievodul mai bine.
Sala mare a tronului, avea o boltă ţesută cu raze de soare, împodobită cu sclipiri de iubire iar pilaştrii erau din flăcări nemuritoare. Podeaua era de nori iar tronul era un Gând Dumnezeiesc, făurit de Stăpânul a Toate. De jur împrejur, şedeau îngeri falnici, luminoşi, cu straie croite din înţelepciun şi iubire, din linişte şi pace iar lângă tron stăteau strajă, doi Îngeri cu suliţi de diamant. Pe tron era falnic Arhanghelul Gavriil, ţinând în mână sabia sa de foc.
Când Tibru intră, până şi trupul său întunecat se lumină dar nu îndeajuns pentru a fi cu adevărat alb. Acesta’ngenunche înaintea Arhanghelului şi’şi înfăşură trupul cu aripile sale strălucitoare, ascunzându’şi urâţenia.
Arhanghelul Gavriil, privind spre supusul său drag, pentru că toţi cei ce stăteau sub mâna sa conducătoare îi erau ca fii, a grăit cu blândeţe „Spune’mi, iubitul mieu Tibru, ce rost doreşti să ai în scump regatul meu?”. Acesta, compleşit de frumuseţea şi strălucirea acelor locuri, grăi nechibzuit şi spuse „Dacă aş şti, Măria Ta, n’aş fi aci, ci unde’ar trebui…”
Mâniat de cuvintele nemaiauzite, insultătoare, ale lui Tibru, Gavriil se ridică de pe tronul său, îşi ridică a sa măreaţă sabie de foc şi dori să taie aripile strălucitoare ale Îngerului Întunecat dar n-o făcu. Opri lama de foc din lovitura mistuitoare şi începu a se plimba în jurul supusului său, cugetând.
„Te voi face…” grăi Gavriil după puţină chibzuinţă „Te voi face face Înger peste Noaptea Pământului, după cum ţi’i straiul de’l porţi. Te vei naşte atunci când măiestosul Soare va apune şi vei muri atunci când el va răsări. Ale tale aripi vor fi stele iar tu… vei fi noapte. Din întunericul tău vor răsări monştrii iar tu vei fi urât şi nedorit. Să îmbătrâneşti odată cu Luna şi să fii tânăr cu ea. Asta’ţi este pedeapsa pentru insulta adusă Mie şi tronului Mieu.”
Tibru n-a mai avut ce spune şi se lăsă purtat de cei doi Îngeri străjeri afară din sala tronului, afară din Regatul Îngerilor. Se lăsă aruncat în timp şi spaţiu pe acel Pământ dur… şi era noapte şi strălucea; şi era zi şi murea.
Trecea timpul pe lângă cele două personaje de basm ca şi cum totul ar fi fost nimic. Tibru, murind si renăscând, Gloire strălucind şi încetul cu încetul disipându-se în propria singurătate. Totuşi, într-o seară bătrână, în care aripile lui Tibru erau obosite după atâta strălucire, aşteptând, să renască o Lună nouă pentru a reîntineri, Îngerul Nopţii simţi atingerea îndepărtată a unei alte străluciri. Simţi lumina Turnului de Fildeş şi se apropie, întâi sfios, apoi din ce în ce mai curios, se prinse de peretele turnului apoi intră în încăperea în care şedea Crăiasa.
Aceasta se sperie, văzând cum întunericul însuşi, cu toată lumina nopţii, pătrundea în singuratica odaie şi scose un strigăt ce-l făcu pe Tibru să se întoarcă, respins, înapoi pe cer. Totuşi, nici unul din cei doi nu uită acea întâlnire aparte iar o lună mai târziu, când aripile Îngerului erau la fel de secătuite, fără lumina puternică a Lunii, Crăiasa îşi îndepărtă ale sale raze de pe regat şi le îndreptă spre întunericul cel mai întunecat iar acolo găsi o vagă siluetă, un trup scheletic şi plăpând, negricios, absurd. Acolo stătea Tibru, privind spre ea curios şi tremurând.
Doar câteva secunde se priviră cei doi, fără să’şi spună ceva, fără să se cheme sau să se dorească. Se priviră şi văzură cum nimicul era atât de adânc iar noaptea pretutindeni. În acele câteva secunde, haosul se instaură peste regatul fluturilor iar Crăiasa’şi auzi supuşii suferind şi pierzându’se în istorie aşa că’şi întoarse a sa strălucire de la Îngerul Întunecat, pierzându’l din a ei lumină.
Totuşi, Tibru îşi strânse ale sale puteri şi se încumetă, pentru a doua oară, să pătrundă în camera Crăiesei. Lumina ei se război cu strălucirea lui nocturnă dar până la urmă cele două se pierdură una în cealaltă, se contopiră şi se mistuiră, încetul cu încetul. „Poartă-mă acolo unde totul e nimic, acolo unde lumina e orice, acolo unde timpul e doar azi, unde doar întunericul străluceşte...” şi Tibru o fură pe Crăiasă şi o ridică în cele mai întunecate ceruri, căutând un drum înapoi în locul din care fusese gonit, căutând o cale de a se întoarce.
Ştia că nu va găsi nimic dar căuta acel ceva pe care-l tot căutase şi ceva din atingerea Crăiesei, din încleştarea mâinilor ei în jurul trupului său smolit… ceva din ea, poate strălucirea, îl făcea să-şi dorească tot ce ea-şi dorea. Iar ea… ea nu vroia altundeva. Ea vroia niciunde; ea, pentru prima dată, era din nou ea, şi vroia ceva doar şi numai pentru ea, vroia din întunericul lui, aşa că muşcă din trupul negru, muşcă din noapte din nou şi din nou până când, obosită, realiză că undeva sub ei, dincolo de ei, dincolo de tot, valuri de armate ale fluturilor albi urcau pentru a-şi aduce Crăiasa înapoi.
„Nu veniţi!” ţipa ea disperată, strângând tot mai puternic trupul întunecat. „Staţi acolo unde sunteţi, războiţi-vă… de ce nu mă lăsaţi să fiu eu, eu şi noaptea. De ce nu mă lăsaţi să strălucesc şi să mă-nfrupt din ce nu pot avea?” Dar fluturii nu auzeau sau poate n’ascultau şi se tot apropiau. Se prinseră de aripile ei strălucitoare şi o traseră cu toată putere lor spre pământ.
Şi atunci se făcu zi iar Îngerul Nopţii muri. Trupul de care Crăiasa se ţinea cu atâta disperare dispăru iar ea se lăsă trasă înapoi de fluturii albi ce-o doreau cu ardoare.
Poate şi în ast’seară Îngerul Nopţii intră în camera Crăiasei şi se războieşte cu lumina ei, o fură şi o lasă să se înfrupte din trupul său întunecat. Poate şi în noaptea asta Crăiasa fuge de supuşii ei albi în întunericul cel mai întunecat dar noaptea, ca orice noapte, este mistuită de o altă dimineaţă, Îngerul moare iar Crăiasa se întoarce la propria singurătate din Turnul de Fildeş pentru că, din păcate, poveştile în care eroii trăiesc pân’ la adânci bătrâneţi, împreună şi fericiţi, au adormit de mult.
Filed under: Din seria "Am gasit-o pe Craiasa-Fluture" | Tagged: craiasa fluture, basm cult, basm (sub)cult, tibru, gloire, ingerul intunericului, ingerul noptii, regatul fluturilor, fluturele mov, chestii d'astea | 4 Comentarii »










