Buciumeni aka. Ţâţa

Si am luat si eu vineri, intr-un final apoteotic, carnetul si normal ca a trebuit sa conduc eu de la Pipera pana la bunica si apoi acasa, cu mama in dreapta si cu iubita mea in spate (imi pare rau iubita ca stai deocamdata in spate… remediem noi situatia).

Mama era sa sara la vreo cativa soferi care mi-au taiat calea si sa-i bata cum n-au mai primit bataie decat de la mamele lor, dar in schimb n-au fost incidente (babele calcate pe trecerea de pietoni nu se pun. Ce sa le fac daca nu se asigura?). Imi pare rau ca n-am avut cand sa ma vad cu Cyber (dar puteai sa ma anunti si pe mine cu cateva zile inainte ca vii in Bucuresti. Dude, imi pare rau… stiu ca te-ai suparat) dar asta e, n-au intrat zilele-n sac.

Seara am fost la concert la Alina Manole (foarte frumos canta) impreuna cu ‘ubita si Ralu , iar a doua zi, dis de dimineata (eu m-am trezit pe la 8 - ne culcaseram pe la 2 noaptea - pentru ca nu pot sa dorm mult daca beau cu o seara inainte) mi-am trezit pisicotul si am plecat spre Buciumeni aka. Ţâţa (am mai vorbit eu despre un han de pe acolo), loc in care unchi-miu tocmai si-a achizitionat parte dintr-o mare gospodarie.

Acolo nu s-au intamplat prea multe, dar a fost o liniste zdrobitor de relaxanta (asa c-am zis sa urc niste poze, restul fiind ganduri si amintiri mai incete decat instantaneele).

Muşchi (la picioare)… în urcare.

Văcaru’ Nelu (de fapt Tiberiu).

Mărăcinii ţâţii.

Zâmbet de toamnă (însorită).

Întâlnire (la umbra pietrelor adormite).

Pinguinu’ meu frumos (şi al naibii de drăgăstos).

Căluţii (au plecat la colindat).

Căutarea eului…

… şi nebunia aferentă (mamă ce dantură am).

Somnul… (dintre mic dejun şi prânz).

Şi singurătatea… (după nebunie şi somn).

Am luat carnetul!

Restul e tacere…

P.S. E tacere da’ am scapat de cea mai mare angoasa pe care am putut s-o am eu de cand ma stiu. Nici bacul, nici admiterea la facultate, nici restantele toate (adica niciuna ca n-am niciuna) nu se pot compara cu aceasta (poate toate 4 sesiunile de pana acum, puse cap la cap). Et la comedie c’est finie (nu stiu dac-am scris bine).

P.S. 2 Nu pot spune ca sunt fericit… dar sunt linistit pana la Dumnezeu si inapoi pentru ca nu mai am acel bazgaune care sa miaune regulat prin cap’sorul meu.

Blocaj in trafic

Taiem gaini, furam masini dar nu ucidem oameni.

Duminica ce tocmai s-a dus (Dumnezeu s-o ierte!) am hotarat, impreuna cu iubita mea, sa mergem la avanpremiera unui nou spectacol propus de Teatrul Foarte Mic, si anume, Blocaj in trafic. Nu am stiut la ce sa ne asteptam (daca e comedie, daca e drama, daca e buna, daca e proasta), dar pana acum n-am avut ocazia sa vedem o piesa de teatru proasta in aceasta incinta si, spre bucuria noastra, nu am vazut una cu aceasta ocazie.

Afara ploua, dar nu traznea, iar eu cu iubita mea, mai putin uzi ciuciulete, am poposit in fata Teatrului Foarte Mic si, dupa o tigara, am intrat si noi in sala de spectacol. Acolo, neoane multe, un bot de dubita Volkswagen si doua sertare. Dupa vreo 20 de minute, timp in care sala s-a umplut ochi cu spectatori, s-au inchis luminile salii, s-au aprins parte din luminile scenei si, pe ritmurile unui cantec folk american, se faceau ca merg cu masina doua personaje tipic romanesti: un roman si un tigan ce tocmai furasera o masina.

Desigur ca, inainte sa se apuce de demontat, baga si-o manea, numai asa, sa fie treaba treba… si asa incepe o piesa de teatru care ne-a facut sa radem cu gura pana la urechi, care ne-a adus momente comice si actori tineri da’ buni si care, pana la final, ne-a demonstrat (pentru a nu stiu cata oara) ca, dincolo de orice comedie, se gaseste o tragedie.

Piesa de teatru este despre Romania, despre a fii roman, despre viata in Romania… reusind sa portretizeze foarte, dar foarte bine, tipologiile romanesti de care ne lovim pe strada (si, din care, probabil, facem si noi parte).

Personajul central al acestei piese este… (sa nu zica lumea ca nu gandesc in adancime) un mort. Da, vorbesc serios, este vorba despre un mort pe care nu-l vedem, nu-l auzim (ar fi fost culmea sa-l auzim), nu-l mirosim (personajele insa, din pacate pentru ele, il tot miros), dar care uneste cele doua grupuri de personaje intr-un tango admirabil de romanisme.

Mortul este adus din Germania intr-o dubita, iar aceasta este furata de catre doi criminali mici, platiti de boss pentru a fura masini. Mortul este fiul unui “mare barosan” din lumea interlopa, fostul iubit al unei tinere doctorite (parintii nestiind ca ei doi sunt despartiti) care doreste sa emigreze in Canada (noul taram de fagaduinte nesperate, visat de tot romanul) impreuna cu actualul iubit care n-ar prea vrea sa plece din Romania cu care el, de mult, s-a impacat.

Astfel, si datorita unor elemente neprevazute, vietile celor patru (si ale bossului ce plateste pentru masini furate, boss ce lucreaza pentru o mare firma de asigurari) se intrepatrund intr-un dans comic, in dulcele stil clasic. Ce sa mai… o adevarata tevatura.

Trecand peste firul narativ, scena a fost foarte bine realizata si, personal, m-a impresionat in mod foarte placut jocul de lumini, reusind, cu ajutorul lui, sa nu faca pauzele dintre scene atat de lungi, pe scena aflandu-se ambele decoruri luminate in functie de momentul piesei. Un alt element care mi-a placut a fost patul, un fel de macheta verticala pe care erau stantate doua capete.

Actorii, tineri, vechi prin specacolele Teatrului Mic si Foarte Mic (parte din ei), si-au facut meseria cu brio, iar actrita, Andreea Gramosteanu (care a aparut si pe la Mondenii) a facut un rol excelent. Ca un minus, Viorel Cojanu, pe care l-am vazut in piese precum COOLori sau Colonia Ingerilor a facut un rol cam ciudat (boss.ul), o combinatie nereusita intre Joker.ul lui Jack Nicholson si acela al lui Heath Leadger.

Cam atat… ca tot fuse o avanpremiera, iar piesa urmeaza sa se tot joace, nu pot decat sa te invit (daca accepti teatrul ca depasind limbajul Shakespeare.ian, lucru important pentru teatrul care doreste sa capteze prezentul, dincolo de piesele care raman actuale chiar si vechi) sa iti iei si tu un bilet si sa vezi acest spectacol care nu te va lasa indiferent si care-ti va oferi o seara plina de umor.

FarmVille

Tin sa spun, de la bun inceput, ca acest blog.post va fi unul scurt si necaracteristic pentru blog.post.urile mele (adica va fi ceva mai vulgar, datorita elementelor ce trebuiesc amintite si enumerate aici pentru o expunere cat mai clara a imaginii dezvoltate de-a lungul ultimelor doua – trei zile).

Totul a inceput de la Vivi, ale carei articole le citesc adesea deoarece au un umor aparte, oltenesc as putea spune (cel mai bun articol al ei) si, probabil, cel mai important, are blog.post.uri scurte si nu am timp sa fiu furat de alte elemente internetice pana sa termin de citit. Problema nu e ca ii citesc eu articolele ci ca le citeste si Lavi (n.a. iubita mea). Si intr-o zi, Vivi se apuca si povesteste despre FarmVille (n.a. un joc facebook). O zi mai tarziu ma intreaba si iubita mea “Auzi, da’ cum se joaca FarmVille.ul asta?”

Si din acea zi viata mea n-a mai fost aceeasi (n.a. din cauza jocului). Eu stiam cu ce se mananca FarmVille pentru ca o vara intreaga am stat cu ochii beliti in fata calculatorului, asteptand sa-mi ajunga atacurile alea de Triburile (care se miscau incet ca naiba datorita catapultelor) si sa mi se mai construiasca vreun fort care sa-mi ofere siguranta impotriva invadatorilor… si vreo 3 luni am calatorit prin spatiul S.W. Combine… si vreo alte doua luni mi-am facut eu clan cu Cyber pe Dark Pirates… Deci… stiu cu ce se mananca jocurile WepPageBased (nu stiu care le e titulatura oficiala, dar eu asa am hotarat sa le denumesc).

Speram, doar, sa n-o prinda flagelul acesta ghiavolesc si pe iubita mea pentru ca, in situatia respectiva, lucrurile n-ar fi stat prea bine. Oricum, pentru ca eu sunt un iubit iubitor (n.a. doh!), am intrat in FarmVille, mi-am facut si eu ferma si apoi i-am aratat si Lavinicai cum se face una (pentru ca eram sigur c-o sa ma intrebe diferite informatii pe care nu puteam sa le aflu decat daca stiam si eu de ele). Asta se intampla acum, deja, 3 zile. In prima zi eu am stat pe acasa si totul a fost bine, ne-am programat la 11 noaptea plantatii, dar am avut timp si de alte trebi’…

Ziua urmatoare (n.a. ieri; n.a. 15.10.2009) am sarbatorit 6 luni de cand am facut dragoste prima data (n.a. aaa…mor; n.a. sex; n.a. ne-am tras-o) dar, iubita mea, normal ca-mi da mesaj pe la 11 si-mi spune “Mi-am muls o vaca. Iti mulg si tie vaca in cateva minute ca-i aproape gata.” (n.a. normal ca-n ziua precedenta eu am tot zis glume de genul “La cat mangai vaca asta pana la urma mi-o trage ea mie”) iar eu i-am raspuns “Mulge-o bine, sa nu ramana niciun picur…”… si asa am tinut-o toata ziua, cu muls de vaci, cu programat de plantatii… seara, am sarbatorit 6 luni de cand… (n.a. stii tu) punand dovleci care sa se faca pana a doua zi dimineata la 7, apoi, obositi, ne-am culcat. Si povestea nu se incheie aci…

A doua zi dimineata, eu m-am trezit putin mai devreme si cand am simtit trupul cald al iubitei mele nu m-am putut abtine si am inceput si eu s-o mangai, cum face omu’ indragostit, pe colo, pe colo (n.a. si eu pe jumatate adormit)… pana cand a suna ceasul, iubita mea sare din pat, aprinde calculatorul si se asaza in fata monitorului… aveam de cules dovlecii care se faceau pe la 7 dimineata si de plantat capsuni.

Pe deasupra, actualmente, pagina mea de facebook este plina cu prieteni despre care habar n-am, dar pe care i-am invitat aleator in speranta ca au si ei cont de FarmVille si pot sa-mi devina vecini. Acum, eu am vinerea libera asa ca astept sa ajunga lumea la servici si sa dea animale pentru adoptat… Viata e cruda!

P.S. Iubita mea, stii ca eu glumesc, nu tre’ sa ma iei in serios… la multi ani pentru prima zi de dupa prima zi in care ne-am tras-o… (n.a. aaa…mor; n.a. am facut dragoste).

P.S. 2 Si, pentru ca deja  pot sa ma numesc un mic cunoscator al jocurilor WebPageBased, trebuie sa recunosc ca FarmVille nu e un joc rau, dar are cateva minusuri, cum ar fi neprezentarea minutelor pana la terminarea recoltei si, pe deasupra, imposibilitatea de a transfera bani vecinilor… in schimb, e fain.

6 luni

Iubita meaaaa… azi se fac 6 luni de cand ne-am sarutat prima data si de cand te-am plimbat, pentru prima data, prin centrul Bucurestiului, ajungand sa te plangi tuturor neamurilor tale cat de mult ai avut tu de suferit de pe urma mea. Au urmat multe saruturi, cateva plimbari si uite ca aci suntem, dupa 6 luni de impreuna, fara regrete (din partea mea, cel putin) si fara compromisuri (din partea mea, cel putin).

Sper ca esti fericita alaturi de mine si mai multe nu spun pentru ca trebuie sa ramana intre noi, nu? Sa nu dizolvam in exterior, cu prea multa nonsalanta, trairile si sentimentele noastre pentru a nu se indeparta de ceea ce este intre noi. Multumesc pentru toate prostioarele pe care le faci, pentru toate ornamentele de pe mancaruri, pe care le compui si descompui… multumesc pentru ca esti frumoasa si simpatica si rea si buna si, in general, femeia de care m-am indragostit ieri si azi si, cel mai probabil, maine.

Si te iubesc atat de… mult!

Viata pe un peron

“Am trait aici cum as fi visat sau am visat cum as fi trait? Dar gata!“
Viata pe un Peron – Octavian Paler

Initial vroiam sa para mai ciudata poza asta, dar pana la urma am zis sa ramana o urma de “real” in acest articol al meu. Dincolo de toate, eu fac o amarata de prezentare, iar Paler a scris cartea. Trebuie sa marturisesc faptul ca am fost foarte reticent in a citi cartea in primul si-n primul rand pentru ca a fost super-extra-super laudata de catre Lavi, iar cand ceva este atat de super-extra-laudat eu tind sa devin super-extra-critic.

Totusi, dupa primele doua pagini, deja am devenit parte componenta a universului absurd, simbolist, al Personajului, dupa cum il denumeste Sorescu pe acest personaj narator. Nu stiu de ce, dar pe acel pustiu peron ma asteptam ca in orice secunda sa apara un chit din burta caruia sa iasa un Iona care, mai apoi, sa-si despice burta in cautarea eului; sau sa apara un paraclisier care sa inceapa sa aprinda lumanari sau poate, ca sa intru in alt univers, o Zenobie innamorata sau poate indiferenta fata de tot si toate (de fapt, cred ca pe Zenobia ar fi gasit-o prin mlastina).

Sorescu spunea despre acest roman “Poate ca era nevoie de o carte abstracta ca “Viata pe un peron“, alb “detasata” si crancen fantastica, aparuta intr-un moment de inflatie a contingentului, de supraincalzire a realului.[...] Paler intoarce spatele documentului si pleaca mai departe, in pustiu, vorbind singur, cand mai tare, cand mai incet, cand mai pornit, cand mai blajin.”

Dorind parca sa il contrazic pe, dupa umila mea parere, unul dintre cei mai mari scriitori romani (adica pe Sorescu), eu as spune ca acest univers abstract, desent atat de clar de Paler, plin de simboluri ce au substraturi atat de puternice (de multe ori explicate chiar de personajul narator, multe pagini mai tarziu) este o realitate mai zdrobitoare ca realitatea insasi. Aceasta scapare de real (cel putin in modul in care am interpretat-o eu) nu face decat sa-l accentueze, sa-l dezvolte, poate chiar sa-l hiperbolizeze.

La inceputul cartii ni se arata faptul ca intregul roman va fi un lung monolog, un strigat, o rememorare… o modalitate prin care personajul narator sa isi poata pleda cazul inaintea auditoriului, ca si cum si-ar pleda cauza inaintea unui complet de judecata, acesta din urma avand puterea sa-l duca la plutonul de executie (prin uitare si nepasare) sau sa-l lase in libertate (prin citire si intelegere).

Personajul vorbeste despre frica, despre supunere si razvratire; despre apararea si acuzarea unuia dintre aceia care apare impotriva fricii si, mai tarziu, devine propovaduitor al ei -  Robespierre (nu stiu daca neaparat aleator, desi este un personaj dintre multe figuri istorice asemanatoare); personajul narator vorbeste despre retragere, despre cautarea divinitatii si despre cautarea destinului; despre tot ceea ce este preocupant pentru orice Eu care trece dincolo de stadiul animalic al Eului, lasand, totusi, de-a lungul romanului, o puternica amprenta personala, ramanand universal si totusi personal intr-o maniera greu de realizat.

Oricum, nu vreau sa continui prea mult pentru a nu te plictisi si as vrea sa te las sa te bucuri de aceasta carte, sa te las sa gasesti propriile conceptii despre ceea ce vrea sa fie universul abstract palerian, inceput cu acest prim roman al sau. Ca sa nu inchei de unul singur, am sa introduc un alt citat din Viata pe un peron, un citat despre pareri si preconceptii: “Si ce e mai simplu decat sa-l faci pe altul nebun atunci cand logica lui te irita? Procedand astfel, te scutesti de orice alt efort de a intelege ce spune ori de a-l combate.“

Soseaua de pe geam

Cred ca deja, daca citesti de ceva vreme blog.ul meu, ai ajuns sa te obisnuiesti cu (deja vechea) imagine de dincolo de geamul meu. De obicei, eu nu o observ, dar, uneori, in unele nopti cand ploua, iar mirosul umed devine imbietor, coloritul mohoratului si depravatului meu cartier se schimba. Nimeni nu umbla pe strada, felinarele arunca raze portocalii peste strazile care sclipesc amarnic, reflectand, datorita ploii imbibate in asfaltul prost, lumina; cate un caine latra, din cand in cand, dar strigatul se pierde printre dealurile de beton, legate cu suflete.

Nu stiu de ce, dar doar in astfel de momente poezia acestor locuri rasare… cel putin, doar in aceste momente rasare inlauntrul meu. In schimb… doar mizerie si acea stare de continua asteptare, ca un conglomerat de particule habotnice asteptand o apocalipsa.

E noapte, tocmai am terminat de vazut, impreuna cu iubita mea, Before Sunrise , iar acum eu fumez o tigara, asteptand sa se descarce Before Sunset. Fumul expirat cu putere de mine se pierde printre crengile copacului din fata geamului meu. Iubita mea imi zice ca nu-i cazul sa fumez la geam si ma invita langa ea, in pat. Nu intelege ca acel miros, de tutun si urban revigorat, imi place enorm; ca acea imagine de citadin plouat, aburit de propria tigara, ma imbie, ma ademeneste si ma face parte din ea.

O liniste aparte inconjoara cartierul in aceasta noapte, ca si cum ploaia si frigul ce-au tronat de-a lungul intregii zile au alungat sufletele pribege ce se prelingeau adesea prinaintea geamului meu urland, injurand sau razand in hohote grotesti de primate. Nici masinile nu se aud. Parca pana si bestiile de metal, adorate si ravnite, s-au speriat de frig si apa, stau ascunse, fiecare-n grajduri cat mai nepotrivite si-si asteapta stapanii sau poate doar o zi ceva mai senina.

Frigul ma impresoara mangaindu-mi mainile goale, incercand sa intre pe sub tricou. Degetele simt din ce in ce mai greu tigara care se misca lent intre ele. Craiasa toamnei imi atinge chipul cu ale ei degete lungi, ascutite si as urma-o daca iubita nu m-ar astepta, frumoasa, ca o zana sau ca o nimfa, dincolo de plapuma subtire si propriile ei haine.

Undeva, dincolo de camp si de santierul al carui steag de companie este taiat in franjuri mici, se vede o sosea, construita de aproape un an, dar pe care, inca, oficial, nu se circula. La intalnirea cu soseaua oficiala este un sant in pamant, iar la capatul celalalt podul este inca departe de a fi terminat. Doar uneori, nebuni cu masini prea puternice se aventureaza pe acest drum si se scalda-n el ca si cum ar fi niste prunci in ultimele zile dinainte de nascare, lovind si gustand tot mai adanc din placerile intra-uterine, inainte de a se revela lumii.

Picurii razleti de ploaie lovesc tabla de pe acoperisul blocurilor si dezmiarda frunzele, dorind sa le impace caci ele stiu ca propria cadere este aproape. Salcia de pe strada mea se unduieste lent, ca o cadana aburita de fumuri necurate, lasandu-se in voia vantului domol ce aduce frig. Sunetele aduc un concert aparte, lent, vag infiripat, calatorind parca in vesnicie.

Zambesc privind soseaua nefolosita… ca si cum ar fi un desert si o mlastina nedorita, in mijlocul Bucurestiului pe care-l ador si detest cu atata obisnuinta. Urbanul nostru ar da orice pentru macar un metru in plus de sosea, in diminetile sau dupa-amiezile grele, pline de noxe imputite si claxoane stridente; de transpiratia asteptarii si injuraturile micilor disperari, si totusi, aceasta, dinaintea ochilor mei, ramane nestingherita, ca si cum s-ar preface c-ar fi moarta.

Nimeni n-o baga in seama (cu exceptia pustilor mentionati mai sus) si ea este apta de a sustine coloane la fel de lungi si de febrile ca oricare alta. Priveste poate spre lac, asteptand masinile si priveste spre santier sau spre blocurile de unde o privesc eu acum, si asteapta… Intr-o zi! Intr-o zi isi spune si doreste si asteapta, iar acum, singura in ploaie, cu ale ei felinare inutile dar care totusi ii raman prietene apropiate, se gaseste la fel de singura ca toate celelte sosele abandonate pentru caldura caminului. Acum e singura, dar in singuratatea ei este impreuna cu toate celelalte.

Nu stiu de ce mi-a venit sa-ti indrug drama soselei. Poate pentru ca nu stiu cum altfel sa arborez in scris melancolia acestei nopti. Linistea, simplitatea, pacea si totusi, vigoarea acestui frig si acestei ploi obosite care nu se poate hotara daca este sau nu este. Un caine latra undeva unde nu poate fi vazut iar tigara mea a ramas fara tutun. O arunc in gradina din fata blocului meu in speranta ca plantele si noroiul o vor inghiti-o fara ca urmele mele misele si necioplite sa fie remarcate de altcineva.

Vise placute, necunoscut cititor si o dimineata cat mai rasarita.

Confesiune adanca

Stau aici, de partea cealalta a biroului tau si te privesc lecturand, povestindu-mi cu un oarecare dezgust despre universul pescaresc al deltei, despre care citesti, despre care ti-am spus cum va fi. Te-ai incumetat totusi sa privesti desi te dezgusta, aratandu-mi ca totusi nu esti asa de inchisa in propriile conceptii (sau preconceptii) si senzatii pe cat ai vrea sa pari.

Te dezbraci adesea inaintea mea, fara macar s-o stii sau poate o stii si tu mai bine ca mine, dar iti place sa ma tachinezi, ascunzandu-te uneori dincolo de purpura feminina, din care sunt croite mai toate femeile, aratandu-ti uneori adevaratul trup, miscandu-ti soldurile mladioase de gandire si sfarcurile tari, rosiatice de perceptii aparte, specifice, unice, inaintea mea, ca sa ma chemi mai aproape, mai aproape, mai adanc.

Te privesc si nu ma vezi acum. Esti coplesita de locurile care te dezgusta in realitate. Ma lasi sa te studiez si sa te adulmec incet, ca un animal de prada, ca un barbat normal, asa cum sunt, din pacate (sau din fericire) doar uneori. Picioarele tale se sprijina de birou si as vrea sa fii goala; eliberata de hainele ce te fac atragatoare pentru multi, care se deschid, cel putin pentru o vreme, doar mie.

Iti vad buza inferioara, carnoasa, de un rosu sters, parca asteptand sa fie muscata. As vrea sa ma ridic din locul meu cu sorti de izbanda… dar stiu ca m-ai respinge cu un zambet, poate cu niste palme la fund sau printr-un alt mod asa ca prefer sa mi te imaginez…

As vrea sa ma ridic din locul meu si sa te sarut puternic, sa-ti simt buzele deschizandu-se, primindu-mi limba putin uscata de la tigara pe care tocmai am terminat-o. Ti-as musca buza de jos, sa o inviorez, sa o fac, macar in parte, si doar pentru o mica bucata de timp, a mea. Carnea ta este dulce si frageda si as gusta din tine, fara vreo urma de plictis, zile-n sir, dar probabil n-ar mai ramane nimic si atunci ce-as mai putea eu adulmeca si gusta din nou si din nou, dar doar cate putin?

In timpul sarutului mi-as vara mana dincolo de bluza ta alba, patata cu albastru dupa ultima spalare, bluza pe care o  porti pentru ca sfarcurile se vad pline de viata dincolo de materialul molatic. Ti-as simtii sanii tari, as da cu degetele mele fragile de inorogul ce-ti pazeste rosata si l-as imblanzi, cum l-am imblanzit adesea.

Te-ai smulge din sarutul violent deja, m-ai privi putin suparata, dar mi-ai opri mana in retragere, arborand un zambet parsiv.  Mi-ai descheia camasa greoi, ca si cum nasturii n-ar fi prieteni ai tai. Pe ultimul l-ai smulge, deja enervata, si te-ai apuca sa-mi saruti pieptul. Te-ai cobora in jos, desfacand cureaua si nasturii blugilor, ceva mai docili ca aceia ai camasii, mi-ai cauta punctele sensibile cu degetele calde simtind cum pulsez incet, dincolo de boxerii albi.

Nu as putea suporta atingerile tale, fara a te vedea complet goala asa ca te-as opri, smulgandu-ti bluza, lasand fara acoperamant sfarcurile inca moi. Sarutarile mele incete si mangaierile poate le-ar aduce la viata, lent, iar eu mi-as continua drumul degetelor de-a lungul curelei tale pe care as desface-o din stramtoare, lasand ceva mai liberi pantalonii cachi.

Mi-ai chema buzele pentru o muscatura, dorind sa-mi salti chipul dintre sanii tai mici si tari, dar m-as opinti si as continua sa te sarut in jos, dereticand cu mainile astfel incat pantalonii sa nu mai fie obstacol intre buzele mele si goliciunea ta. Ai scoate un geamt incet la primul sarut, iar apoi te-ai lasa in voia simtamintelor (necunoscute mie), parand ca te scalzi intr-o mare de soare de abia aparut de dupa piscurile, mereu albe, ale muntilor.

Nu te-ai putea stapanii si m-ai chema in tine cu gemete incete si degete incordate, m-ai adanci in tine muscandu-mi umarul, coplesindu-ma cu fiinta ta plapanda si totusi hapsana…

A intrat colegul tau in birou. Eu sunt aici, in fata calculatorului, imaginandu-te goala si doritoare si umeda si calda, iar tu citesti atenta, putin incruntata, din romanul cu nume imprumutat din texte liturgice. Imaginea ta voluptuoasa se topeste incet, odata cu citadinul ce nu bate la usa, da buzna, dar amintirea ta (ea, impartasita doar acum si din pacate vag, dupa ale mele putinte) ramane pe buzele mele si pe umarul meu care ma doare dulce.

Maidanul cu dragoste

Dintre toate cele 7 carti cumparate de mine si de iubita mea, pana acum, din B.P.T. (Biblioteca Pentru Toti), de la Jurnalul National, “Maidanul cu dragoste” este prima citita. Am citit si “Trei dinti din fata” , dar intr-o editie necenzurata (dupa cum am spus si atunci) iar, in Jurnalul, a aparut aceea cenzurata, dupa cum mi-a spus Raluca (m.t. adica “mai tarziu” am aflat de la Ralu ca de fapt a fost tot versiunea necenzurata). Asa, sa revin la subiect. “Maidanul cu dragoste” este scris de Gheorghe Petre Mihai sau G.M. Zamfirescu, “poetul” subcitadinului romanesc din perioada interbelica; scriitorul (marilor) sperantelor taranilor veniti la oras, cu placeri animalice si aspiratii imposibile.

Istoric, tema adusa dramatic inaintea cititorului de catre G.M. Zamfirescu este una neabordata pana atunci de literatura autohtona, mai ales deoarece mediul descris de catre autor este unul ce imbina misticismul si (daca mi se permite) barbarismul rural, specific traditionalismului, cu deceptia si (daca mi se permite) parvenitismul urban, specific modernistilor. Datorita mediului si nu numai, “Maidanul…” este foarte greu de “inchis” intr-un anumit gen, intr-un anumit curent.

In roman se impletesc trei fire narative ce se intrepatrund doar datorita locatiei, comuna personajelor. Toate cele trei intamplari isi au ca punct central “mahalaua cu nume rusinos”, loc in care convietuiesc majoritatea personajelor (un fel de Merlos Place made intr-o Romania in plina reforma… – parca Romania a fost mereu intr-o reforma continua, saraca de ea). Naratiunea centrala, avand perspectiva narativa la persoana 1, naratiune din care se nasc alte doua fire narative importante si din ele multe altele de plan tert, este cea care dezvaluie mahalaua avand calauza un pusti, intre copilarie si adolescenta, un pusti care-si defineste existenta prin aceasta mahala metaforizata, poate excesiv, de ochii inocenti inca.

Initial am citit cu multa placere romanul deoarece, desi avand unele scapari din perspectiva narativa aleasa, este un fel de “amintiri din copilarie”, un basm real, poate prea dur de real, despre trecerea in adolescenta a unei mici haimanale, Iacov, probabil prea sensibila fata de tot din jurul sau, un personaj totusi extraordinar pus inaintea evenimentelor ordinare (crunt de ordinare).

Dupa lungi contemplari ale maidanului, avand perspectiva copilandrului razvratit si pierdut prin propriul mediu, Zamfirescu incepe o povestire in rama, dar pierde (voit sau nu, asta nu stiu) perspectiva persoanei intai si ajunge sa formeze un fir narativ total desprins de acela initial. Astfel, povestirea in rama se pierde si cititorul se confrunta cu naratorul omniscient, naratorul care nu este promis initial. In prima dintre cele doua naratiuni secundare este vorba despre iubirea unui rus, boier razvratit impotriva bolsevismului, cizmar in mahala, pentru o grecoaica adesea batuta de sotul ei, un grec proprietar de brutarie.

Itele acestei povesti se descos incet, desi unele elemente ale misterului sunt anuntate de catre pataniile tanarului Iacov. In finalul acestui prim fir narativ se vede si marea problema a lui Zamfirescu: in momentele culminante ale actiuni el nu reuseste sa se desprinda de ale sale analize psihologice si descrieri ample pentru a oferi o exaltare demna de incarcarea de pana in acel moment (e ca si cum ai face sex fara orgasm… ca sa ma exprim enorm de plastic).

Dupa finalizarea primului fir narativ secundar, autorul revine la perspectiva naratorului-personaj pentru o bucata de vreme pentru ca, dupa alte vreo 2-3 capitole de cautari existential-sexuale, sa ajunga la cel de-al doilea fir narativ, initial descris din perspectiva lui Iacov, iar apoi prinzand viata si dezvoltand (pentru a doua oara in acest roman) naratorul de persoana a 3-a.In acesta, este vorba despre un fel de hexagon conjugal (daca nu si mai bine) si arata relatiile adultere ale unui cuplu de oameni crescuti, educati si traiti in mahala.

Si aici punctul culminant se pierde intr-o descriere si-o analiza psihologica ampla si poate doar umorul negru si ironia investigatiei din finalul celui de-al doilea fir narativ salveaza putin din mandria unui ansamblu atat de bine cladit, dar prost definitivat (ca o cladire dintre cele mai rezistente, dar tencuita de orbi cu maini taiate… desi comparatia asta s-ar putea sa nu fie perceputa de catre tine corect deoarece implica elementul estetic).

In final, dezvoltarea personajului principal de la inceputul cartii este pierduta si probabil, cel de-al doilea roman al seriei “Bariera”, (primul fiind “Maidanul…”), “Sfanta mare nerusinare” urmand sa reia personajul Iacov si sa-l dezvolte (sper ca mai mult in cel de-al doilea roman decat in primul).

Ca sa inchei, “Maidanul cu dragoste” nu este un roman bun, dar nici unul prost, iar tema abordata, rara in literatura romaneasca interbelica, face din acesta unul de referinta, o monografie a maidanelor… sau poate zic prea mult.

P.S. B.P.T. de la Jurnalul are niste carti editate foarte, foarte bine. Noi n-o sa le luam pe toate, dar mai avem cateva, din trecut, care trebuiesc citite, asa ca, la prima restabilire a bugetului, ne vom apuca de cumparaturi literare.

Iar despre carnet?

…desigur ca iar despre carnet, despre ce alt subiect as putea eu sa vorbesc? Este singurul subiect care ma bantuie de mult prea multa vreme. Nu ma bantuie… ma horroruieste; nu ma lasa sa dorm in dupa-amiezele linistite si nu reuseste sa ma adoarma decat dupa mult prea multe zvarcoliri in serile de dupa zile mult prea obositoare. De altfel, acest carnet mi-a mancat mare parte a existentei mele din ultimul an de zile… an si mai bine.

Nu vreau sa continui acest discurs pentru ca probabil n-ai intelege… n-ai cum sa intelegi asa ceva avand ca subiect ceva atat de obisnuit si/sau insignifiant, dar pentru mine… e ca si cum, de cand am inceput sa ma preocupe acest carnet, am pus o paranteza intregii mele existente. E ca si cum, fara acest carnet, sunt inexistent in societate, lipsesc cu desavarsire sau, nu sunt considerat ca fiind un om intreg, un membru cu drepturi depline in societate; e ca si cum, fara acest carnet sunt un lepros lasat printre oameni doar pentru ca nu e contagios.

Ce pot sa spun? Asta o sa fie un blog.spot scurt pentru ca nu vreau sa continui pe aceasta tema, dar am dorit, din adancul sufletului, sa-mi spun oful. As putea sa adancesc ideea asta, spunand ca aceste elemente apar datorita unor sechele adanci, din adolescenta, din faza dezvoltarii personalitatii, dar nu cred c-are vreun rost si azi, ca de mult alte dati, in ciuda infatuarii mele fata de istorie, consider istoria insignifianta si fara rost (dar nu este, asa ca poti sta linistit… e cea mai misterioasa amanta).

Cam atat… sper ca pe 22 sa inchid aceasta paranteza, dureroasa, din viata mea. Orice demers este o paranteza, mai simtita sau mai putin simtita, dar aceasta paranteza a vietii mele a devenit atat de grea incat imi vine sa ma spanzur (nu literalmente, stai linistit/a); a devenit atat de grea incat daca ma arunc de pe un pod in cea mai adanca apa, nici Pamela Anderson si toata gasca de salvamarit(z)e nu ma mai pot salva.

Oricum, dintre toate demersurile din insignifianta, stupida si lipsita de valoare viata care este “viata lui mememe” acesta a fost si este, sper doar pentru inca putina vreme, cel mai dureros, cel mai longeviv si cand voi scapa de el cred ca universul va exploda…

P.S. Nu sunt un sofer prost, ba chiar din contra, unul foarte atent si stiu legislatia rutiera destul de bine incat sa scriu eseuri cu privire la contradictiile ce se regasesc printre randurile acesteia (fara sa ma mai uit in carti) dar sunt putin timid si, cand vine vorba de acest carnet de conducere, foarte, foarte ghinionist.

P.S. 2 Ca uitai (ca s-o dau pe olteneste, jaga-jaga)… pe www.drpciv.ro (merge bine doar cu Windows Internet Explorer) sunt disponibile toate cele 3500 de chestionare (fara raspunsuri corecte… adica daca gresesti nu ti se spune care-i raspunsul corect… stiu, nu te incalzeste foarte tare ca nu stii care-i raspunsul corect da’ e numa’ bun sa te obisnuiesti cu formularile) posibile pentru testul pe calculator. E de mare ajutor deoarece nu mai stii in ziua de azi in ce editura poti avea sau nu incredere…