Ascunzatori

Astazi strangeam chistocurile de napolitane de pe unde le pun prin camera (e o mizerie la mine in camera de-ti vine sa plangi. 3-4 straturi de carti si caiete zac pe birou; pe boofer s-a asezat deja praful iar pe jos sunt vreo 2-3 cutii de la calculator; pe deasupra n-am mai dat cu aspiratorul pe aci de vreo cateva luni si maldarul de carti de pe noptiera arata ca un turnulet al intelepciunii desi am mai citit din carti dar mi-e lene sa le duc in bibleoteca pentru ca, la randul ei, si ea este plina) si mi-am adus aminte de una dintre fazele mai ciudate ale copilariei mele.

Eram prin cls. a5-a cand am vazut la televizor un om care-si stransese paine uscata sub pat pentru ca-i era frica sa nu care cumva sa revina foametea, iar cateva zile mai tarziu, am vazut un anime despre un univers post-apocaliptic (nu stiu sa-ti zic titlul filmului pentru ca prin cls. a5-a nu eram mare fan). Aceste doua informatii externe s-au coagulat in mintea mea crescuta cu nori si imbaiata in laptele zeilor eleni si m-au dus cu gandul la un depozit propriu pe care trebuie sa-l incropesc, in caz de vine apocalipsa si o sa raman singur pe lume.

Da, e ciudata ideea, chiar caraghiosa dar acea perioada era una magnifica pentru mine. Atunci eram supererou printre supereroii colegi din clasa. Atunci scriam versuri pentru a-mi face formatie punk-rock. Atunci credeam ca orice fata ce-mi zambeste ma iubeste si ma va iubi pe vesnicie. Atunci credeam ca prietenii mei si-ar da viata pentru mine. Atunci mi-era frica de preoti, politisti si medici. Atunci… atunci credeam c-o sa ajung un mare scriitor spre care alte generatii vor privi. Pe atunci credeam ca orice vreau pot face. (nu scriu despre acele “atunciuri” doar din melancolie, scriu pentru a-ti arata ca atunci eram mai fericit, mai optimist, mai plin de viata si de idei… eram mult mai copil)

Oricum, in acele zile am strans sub pat cate jumatate de felie de paine cu parizer in fiecare zi. Zi de zi mancam mai putin pentru a ascunde de mama si tata planul meu glorios de a ramane in viata dupa apocalipsa. Desigur ca, intr-o zi mama s-a apucat sa faca curat la mine in camera pentru ca, pe vremea aceea, mama imi facea curat in camera, iar atunci a descoperit vreo 5-6 jumatati de felii de paine cu parizer, mucegaite, mirosind si aratand hidos, sub patul meu. Nici nu vreau sa ma gandesc cum mi s-ar parea acum o astfel de imagine dar atunci… atunci credeam ca acel mic “depozit” de mancare mucegaita era cea mai grandioasa realizare a vietii mele. Nu mai spun ca a urmat teoria chibritului si distrugerea “depozitului” meu odata cu visul existentei unei vieti post-apocaliptice, asa cum o arata desenele animate japoneze.

Aci trebuia sa fie o concluzie… da. Viseaza, viseaza cat mai poti. Viseaza pana cand visele iti vor fi spulberate de realitate. Iar cand acest lucru se va intampla, gaseste-ti alt vis, si traieste-l. Si fi fericit… sau fericita.