Primele zile

 

Ma tin de vreo saptamana sa scriu acest blog. M-am gandit sa-l fac unul cronologic “am fost marti si am mai fost luni… din saptamana urmatoare” dar mi se pare nefolositor. Am fost, m-am intalnit cu colegii, m-am inscris, am stat la cursuri, am asteptat grupe, am injurat, am ascultat, am mancat napolitana de dupa colt si-am baut cafea.

Nu e asa de interesant. Totusi, ca sa-ti arat cum ma simt in acest institut de invatamant superior nu stiu cu ce sa incep…. cu durerea de picioare de la mers pe jos (nu mi-am facut abonament la transportul de suprafata pentru ca sunt zgarcit si sincer nici nu merita, asa ca merg pe jos de acasa pana la Obor, de unde iau metroul, app. 30 min. Azi am facut drumul de 2 ori dus-intors pentru ca a trebuit sa merg si la… asta este o poveste pentru poi-maine) cu durerea de fund (nu vreau sa fiu necioplit dar au astia la facultate niste banci de… ma rog, din lemn si fara nici o pernita sau altceva) sau cu dezamagirea provocata de gasirea unei organizari aproape la fel de ne-educationale ca si in seminar.

Nu cred ca e necesar. Vreau sa vorbesc despre sentimentul de satisfactie pe care il am dupa ce ies de la un curs. Acea combinatie subtila, dar totusi palpabila, intre obiectivism si subiectivism care in liceu sau in scoala generala nu exista (acolo e subiectivism cat casa dar toata lumea-l neaga). Pr. Prof. de la primul curs a spus “Uitati toti ce ati invatat in seminar. Aici veti vedea totul altfel.”

Poate e o neghiobie din partea mea, dar sa aud profesorul spunand “asa zic eu”, “parerea mea” sau “exista si alte teorii” ma face sa ma gandesc ca poate totusi nu e totul vechi in Biserica. Ma face sa ma gandesc ca poate pe acolo pe undeva, intr-un viitor indepartat, o fi loc si pentru prostul, necoptul, incompetentul, obiectivul de mine. Dar mai ales, ma face sa realizez ca acum am trecut, intr-o oarecare masura, de la asimilarea informatiilor, la interpretarea lor. La tragerea unei linii sub care se vor putea aseza, intr-o zi ploioasa, si concluziile mele. Poate sunt neghiob, copil, neadaptat, dar eu asta vad.

Pe de alta parte, intalnirea cu fostii colegii de liceu, actualii colegi de an, ma face sa ma simt ca la seminar. Intr-o oarecare masura. Profesori noi, cladire noua, dar gasca e aceeasi. Marius cu toanele lui, Ionut cu gagicile si napolitanele, Bogdan si Costin cu… ei sunt un cuplu, e mai ciudat. Paskulina, Ciaky, Dragutu’ de el, Catalin, Miaitza, Dina, Stan, Stanga, Cip si tot neamul lu’ papuc a aparut, bantuind precum o mare familie de stafii a trecutului meu apropiat, holurile Facultatii de Teologie, salile de curs si dupa-colturile. E ca si cum m-as fi mutat intr-o casa noua dar cu aceeasi gandaci… oo, nu vroiam sa zic asta dar suna funny. Sunt colegii care m-au facut sa ma simt in largul meu in aceste prime zile de faculta, mai ales ca aveam emotii cu privire la prima zi. Ca asa sunt eu, mai emotiv (alti zic ca mai femeie, dar ce-i rau in a avea putina feminitate?).

Si acum vesnica intrebare, de ce? De ce Dumnezeului ma chinui sa scriu acest blog lung si anost pe care probabil ai sa-l citesti doar tu. Pentru ca am vrut, am dorit si am sperat sa iasa grandios, melancolic, plin de speranta pentru viitor. Mai am si un motiv ascuns… sper ca atunci cand voi fi prin sesiune, si-mi vor iesi peri albi prin barba scurta, voi putea sa ma intorc la acest blog si sa zic “Uite domne ca draku’ nu-i asa de negru, iar eu sunt destul de dus cu pluta incat sa trec si peste inca 4 ani de teologie, Amin.” Mi-a iesit?