El

Statea linistit, pierdut, si astepta sa-i rasara in cale statia de metrou la care era nevoit sa coboare. Scaunul de metrou dur, neinsufletit, parea atat de singur, desi era unit, cu sau fara voia sa, de alte cateva. Probabil scaunul era asemenea Lui, legat de unii, cei din jur, dar totusi parasit si atat de trist. El incerca totusi, printr-o vointa incontrolabila, sa se innece cu universul santierului-fantoma, univers solemn dar saracacios, dezolant si lipsit de vreo sclipire dar… atat de atragator in ciuda urateniei lui.

La una dintre statii, s-a asezat langa El o domnisoara. Indiferenta, isi vedea de cele proprii, umbland dupa telefon, apoi dupa un measj, dupa un nume pe care sa-l strige printre undele mobilului in speranta ca cineva o va auzi si-o va simti. Se lovi la prima statie cu umarul de umarul Lui, odata si apoi inca odata facandu-l pe El sa devina atent. Sa realizez ca trecuse mult de cand atinsese pe cineva. Nu un sarut indiferent, o strangere de mana insignifianta ci o atingere reala pe care el s-o aiba asupra cuiva si pe care cineva s-o aiba asupra lui. Ce dezolant. Incet, urechile incepura sa i se inroseasca iar apoi pometii si parca intreaga fata statea sa-i explodeze de dorinta, de nesiguranta. De vesnicie.

Statia lui. Cand auzi numele statie, ca si cum propriul nume ar fi rasunat prin instalatia invechita, se ridica brusc de pe scaunul singuratic si se apropie, linistit, pas dupa pas, de usa ce urma sa se deschida si sa-i croiasca drum spre destinatie. Isi indesa cartea nou-inceputa in buzunarul interior al gecii si astepta, cu mana strans legata de bara laterara, tragand cu ochiul spre domnisoara ce-l facuse sa realizeze un lucru marunt. Aceasta primi un telefon si incepu sa vorbeasca, pe un ton pitigaiat si anost, ce-i zgaria Lui cele mai subrede silabe ce nu-si gaseau inca propozitii pentru a deveni fraze. Nu era neaparat timbrul cel ce-l dezamagise ci limbajul, accentul, modul de a aseza propozitie langa propozitie, cuvant langa cuvant desi… el nu se auzise vorbind niciodata din afara. Ce interesant ar fi sa se poata observa discutand la telefon, conversand cu cineva, interactionand cu oricine.

Metroul se opri in statia unde El era nevoit sa coboare. Trecura pe langa el peronul impestritat cu oameni, scarile pe care crescusera suflete si tot universul, de parca nici n-ar fi fost, pentru ca El era afundat in gandul sadic, obscen si nefolositor: “ce-ar fi daca m-as putea vedea”. Ajunse la intrarea in parc si realiza ca ar fi cazul sa-si aprinda o tigara. Scoase linistit pachetul din buzunar, tigara din pachet si apoi bricheta de pe unde si-o pusese. Trase primul fum si il privi cum pluteste pentru o secunda, inainte de a fi inghitit de aerul rece de seara.

Pe aleea colorata de frunzele adormite, se aflau trei tineri. Stateau la o tacla de parca ar fi fost mijlocul verii iar bucurestiul ar fi fost prajit in caldura caracteristica. Unul dintre ei il privi pe El, ii privi si tigara arzanda ce se tot misca de la gura Lui si-l opri cu un linistit “Ai frate si tu o tigare?”. El a scos aparent dezinteresat pachetul de tigari si a incercat sa-l deschida cu o singura mana. Degetele ii tremurau. Cata nesiguranta, cata neliniste. Cateva secunde reusi sa tina capacul pachetului deschis pentru a-l lasa pe tanar sa sustraga tigara dupa care il inchise si isi vara rapid pachetul in buzunar. Era infricosat. Sperios. Nu de cei trei care stateau la marginea alei, ci de lume, de viata, de tot ce-l inconjura si l-ar fi putut atinge si schimba.

Dadu sa plece si auzi aceeasi voce cerand si un foc. Se intoarse si rosti, putin prins pe nepusa masa “Stai… stai sa vad” isi baga mana in buzunarul blugilor si scoase bricheta de un negru sclipitor. “Multumesc” auzi, primi bricheta si pleca. Nu mai avea mult pana la destinatie si-i venise o idee interesanta “Ce-ar fi sa scriu despre mine la persoana a 3-a?” Coti la dreapta indepartandu-se de alee, ajunse la cladire, deschise calm usa exterioara, pe cea interioara, privi in stanga si in dreapta asteptand sa apara vreun chip (ne)cunoscut de cine stie de pe unde, urca un etaj si-o vazu pe profesoara “Good evening!” rosti el iar profesoara-i zambi si-i raspunse “Kon’ban’wa” la care el se paleca si raspunse asijderea.

Gasi un colt pe care-l observa mai retras si se apuca sa scrie… despre El la persoana a 3-a. “Statea linistit, pierdut si astepta [...]“