Strainezia - o distopie obosita

Am stat vreo doua minute sa ma gandesc daca pot sa scriu despre Strainezia pentru ca sincer mi-am cam auto-impus niste reguli pentru blog si pentru intreaga mea mediocra activitate literare din care nu pot iesi pentru ca imi place si dincolo de toate, asta conteaza, in viata mea sau in viata ta (mediocre si totusi atat de splendide, de stralucitoare si de magnifice amandoua. Nu vreau sa te jignesc dar macar acum, in timp ce citesti aceasta recenzie sa te gandesti putin si sa realizezi c-am dreptate.) sa ne placa ceea ce facem si cum facem ceea ce facem.

Dar, desi nu sunt de acord cu stilul abordat asta nu inseamna ca nu-mi place sau ca, daca este necesar, nu pot sa nu argumentez in favoarea lui. In primul si in primul rand trebuie sa felicit autorul pentru ceea ce-a reusit sa faca. Internetul este un loc al scriitorului caruia nu-i pasa de bani sau de faima (asta daca nu pui la socoteala navigatorii nautici). De ce? Pentru ca poate sa-si editeze textul in conditiile pe care si le doreste. Drept dovada, bucatile de text din Strainezia sunt impodobite cu desene artistice (sau nu?) care fac textul cu atat mai mult abordabil, adaugand la atmosfera pe care autorul doreste s-o impartaseasca.

Revenind la textul propriu-zis, Strainezia este o satire sociala, o adunatura de avataruri ale autorului ce prezinta diferite bucatele ale vietii cotidiene, imbracata (viata) in mici particule de estetica a mizerabilului (dincolo de a uratului, datorita sentimentelor de frustrare si nesiguranta pe care personajele reusesc sa le abordeze). Nu stiu de ce, acest text mi-a adus aminte de “Fericirile” poezie pe care am avut ocazia s-o citesc pe site-ul cenaclului Agonia.

De asemene, desi initial am avut vaga senzatie ca ma scufund intr-un univers ce combina poezia cartaresciana (Mircea Cartarescu) cu proza naumiana (Gellu Naum) pana la urma m-am gasit blocat intr-o banda desenata a lui Miller. Probabail datorita nuantelor de gri pe care autorul le foloseste, probabil datorita mocirlei sociale pe care o descrie sau poate doar datorita faptului ca eu sunt mai dus cu pluta.

Mai sus spuneam ca personajele sunt avataruri ale autorului desi el insusi spune intr-un comentariu al unei bucati de text ca “am incercat sa surprind o stare, o atitudine [...] adolescentina care apare la un moment dat si dispare mai incolo. eu nu simt ce citesti tu, ci speculez” dar sincer nu-l cred. Imi pare rau si poate-o sa citeasca aceasta recenzie sau nu dar pur si simplu nu-mi pasa. Si chiar daca argumentarea lui este puternica, in favoarea lui, nu pot sa-l cred nu neaparat pentru ca personajele sunt palpabile si par vii (unele mai mult ca altele) ci nu-l cred pentru ca dincolo de acest comentariu se afla frica. Deja exagerez. Nu conteaza

Ideea e ca, daca ai chef de putina literatura buna sau macar bunicica, poti sa intri pe blog-ul-nuvela-povestire numit Strainezia si sa te delectezi cu o bucata de literatura ce mai mult ca sigur va lasa macar o microscopica, dar valoroasa, zgarietura pe bucata ta de creier (pentru ca pe inima nu poate sa-ti lase deoarece inima nu simte, ci o bucata de creier… sau macar asa crede autorul sau macar personajul autorului)

P.S. Povestirea nu e gata. Dar supra-naratorul s-a aruncat de la balcon asa ca nu stiu cum o sa continue…