Stii…

Stii, cand ai plecat am asteptat. Am asteptat sa treaca viata peste noi si sa ne lase cat mai departe unul de altul. Am asteptat pentru ca nu aveam ce face. Nu mai aveam ce simti, ce atinge. Lumea se transformase si noi odata cu ea iar in cele din urma, nu mai puteam sa fim aceeasi desi am incercat.

Stii, cand m-ai privit inainte sa pleci. Acea sclipire intre nesiguranta, durere si intristare, m-a facut sa ma rusinez si sa-mi para rau. Probabil pentru ultima data. Pentru ca odata ce simti cu putere, orice alte trairi mai mici devin fade, nesigure, si dispar la fel de repede pe cat au aparut. Asa suntem noi, oamenii, nu putem sa ne intoarcem de unde am plecat, chiar daca e mai bine sau mai rau.

Stii, am asteptat sa nu te mai gasesc inainte de a-mi cere scuze. Desi, probabil nu era vina nimanui iar eu poate trebuia sa ma caiesc de propriile nesigurante insirate dincolo de mastile balului in care am dansat atatea vieti de-a randul alaturi de tine. Eu nu am fost destul de puternic incat sa ma dezbrac inaintea ta de tot ce m-ar putea salva de tine si poate de aceea am simtit ca trebuie s-astept sa pleci. Mizerabil era pamantul peste care tu calcai. Mizerabile si buzele pe care tu le sarutai pentru ca, nu erau vrednice de tine sau de zambetul incovoiat pe sute de trairi diverse aruncate peste gandurile tale de copil innamorat.

Stii, cand ma gandesc acuma cate lumi s-au asezat peste pustietatea dintre noi incep sa-realizez ca dincolo de toate suntem doar trecutul nostru incalcit si mangaiat de mii si milioane de motive pentru care sa avem de ce sa existam. Desi, cu adevarat nu sunt nici doua si nici noua, nici chiar unul. Traim pentru ca n-aveam de-ales, pentru ca asa am fost nascuti sa crestem, sa traim, sa ne iubim si sa uram tot ce-am iubit cu prea multa pasiune. Probabil de aceea-m asteptat sa pleci ca sa nu pot sa te urasc, ca sa nu simt dorinta unor veacuri infinte calcand peste pustietatea inimilor mele, impingandu-ma navalnic spre haosul neputincioasei stari de umilinta si frustrare ce izvoraste din rarunchii crezurilor celor ce ating bucata cea mai dulce de infinit.

Stii, poate nu-ntelegi ce zic aici dar poate nici nu stii cum sa citesti ce-am scris. Nu te gandi ca e vreun plan ascuns sau vreo sinteza obiectiva a unui trecut incins in prea multe necunoscuturi. Sunt doar cuvinte ce ar trebui sa poata exprima ce nu se poate exprima ci doar simtii atunci cand esti un patimas debil indragostit de o fantasma aberanta ce mai mereu se joaca prea departe de geamul tau murdar si stramt pentru a intelege doar miscarile de ape ale trupului lipsit de trup si de vreo forma materiala. Poate nu intelegi cum e sa te arunci in haul cel nemernic al trecutului si sa te-ncingi la piept cu platosa unui prea negru viitor pe care nu sunt incrustate decat cuvinte dintro limba pe care nimeni nu mai poate a o intelege sau dori. Sau, sau poate stii… Dar oare stii? Oare stii ca adevarul e rostit in cuvinte putine?

P.S. Ce sa-i fac? M-am indragostit de o fantasma pe care n-o pot dibui… e tragic… norocul meu ca-mi trece repede. Dar serios, oare cine e? Desi, cred ca mai bine-ar fi sa nu stric corola de minuni pentru ca poate m-as dezamagi.