In noaptea asta am stat si m-am uitat la Any Given Sunday. Un film ce exceleaza prin violenta la toate capitolele. Probabil de aceea l-am vazut de nenumarate ori. Este un film ce are violenta in muzica (combinatie intre triphop, rapp, rock si club si ce mai vrei tu) violenta in imagine (doar este vorba despre fotbalul american) violenta in editare (cadre instabile si scurte) violenta in scenariu… deci este un film atat de violent incat daca cei 300 de spartani ar fi vazut filmul asta ar fi asteptat sa se faca pistoalele si s-ar fi impuscat.
Este un film violent pentru ca, si probabil asta e cel mai important, este vorba despre viata reala, fara trucuri, poate putin romantizata de dragul cinematografiei vuliudiene.
Dar nu despre acest film vreau sa vorbesc. Vreau sa vorbesc despre intrebarile lasate in urma de personajul jucat de Al Pacino, numit Tony D’amato, om ce-si inchinase viata fotablului american la care se pricepea iar la sfarsitul carierei, ajunge fara nici un alt sprijin. Fara nimic. Golit de originalitate, de inovatie si de acea sclipire de geniu ce l-a pastrat timp de 30 de ani in mijlocul jocului, personajul din acest film se gaseste singur si in mijlocul propriei vietii impodobite cu fantasme ale unui trecut ce incet incet devenea din ce in ce mai dens.
De la acest personaj am ajuns, fara sa-mi dau seama de ce, la intrebarea “Oare cum o sa fiu eu ca tata?” “Dar ca sot?”. Iar in momentul in care aceste doua intrebari mi-au rasarit in minte chipul mi-a zambit in timp ce o parte a identitatii lasa sa-mi curga prin vene lacrimi deoarece, intregul realizase cat a imbatranit gandirea mea de simplu muritor. Acum doi ani de zile, la varsta geniala de 18 ani, nu m-as fi gandit vreodata ca ma voi gandi vreodata la chestii d’astea.
Prima data cand am realizat ca urma sa ma schimb a fost atunci cand am avut o discutie dubioasa in tren cu un tip din Deva ce mergea cu nevasta pana la Arad pentru a pleca in Austria la niste prieteni. Iar tipul respectiv, intr-o tigara la geamul trenului (pe vremea aceea aveam voie sa fumam pe hol) mi-a spus geva de genul “Stii, faci nebunii, esti tanar, faci toate tampeniile de pe pamantul asta dar… ajungi la un momendat cand simti nevoia de nevasta. Simti nevoia de copii.” atunci m-am intrebat cum naiba poti sa simti ceva ce n-ai mai simtit niciodata.
Nu ma intelege gresit. Nu simt nevoia de nevasta sau copii dar daca deja imi pun genul asta de intrebari, ce-o sa se intample peste 2 ani. Mai mult. Ma sperie faptul ca multi dintre colegi au relatii stabile de 2-3 ani de zile iar pe deasupra, cand m-ma intalnit la un moment dat cu Alex, un coleg din generala, spune omu’ meu “Bai, pana la 30 de ani am de facut lucruri mari, tre sa ma insor!” Am ramas blocat. Raman in spate? Toata lumea incepe deja sa puna primele caramizi ale viitoarei case iar eu inca stau si visez la iubire si alte soiuri de vise pe care nu ma chinui sa le mai insir aci?
Of. Acum imi aduc aminte ca pe fostul blog, am avut la un moment dat un post despre “Discutie cu fi-miu” de aici rezultand faptul ca aceasta cochetare a mea cu viata de familie nu e tocmai noua dar totusi. Nu-s cam tanar? Pentru Numele lui DUMNEZEU! Am doar 20 de ani. Nu ar fi cazul sa ma gandesc la nebunii si la alte prostii? N-ar trebui sa-mi traiesc viata de student. Sa fiu nebun. Sa plec in Europa cu 10 lei in buzunar sau ceva de genul asta. Cel mai mult ma framanta faptul ca intru in stereotipie. Ca e normal si deci sunt doar normal. Poate nu e un lucru asa rau… sau poate este.
Ma rog. O a doua problema pe care-a ridicat-o filmul acesta in sufletul meu a fost aceea a “gaseste-ti un loc de munca unde-ti place sa lucrezi” “gaseste-ti o munca pe care-o adori” dar daca muncesti si faci ceea ce adori, asta nu inseamna ca la un moment dat incepi sa uiti ca ti-a placut? Nu inseamna ca iti vinzi mare parte din talent pentru viata cotidiana? Nu inseamna oare ca te dizolvi in aceasta lume plina de dizolvati si dizolventi?
Cred ca vorbesc prea multe prostii. Cred ca nu mai am tigari. Cred ca merg pana la non-stop sa-mi cumpar. Nu conteaza… Deci nasol. Gandeste-te la ce m-am gandit si eu. Sau poate, mai bine, nu te gandi ca nu-i frumos. Gandeste-te la vise si la nebunie si la o vesnica tinerete. Batranetea si asa o sa vina, de ce sa te mai si gandesti la ea?
Completat sub: Din seria "Copilarie macinata" | Tagged: 18 ani, 20 ani, al pacino, any given sunday, ce-ti place sa faci, copii, discutie cu fi-miu, dumnezeu, familie, fumat, loc de munca, nevasta, tanar, Tren, vai ce nu-mi place sa scriu tagurile astea
Batranetea iti da intelepciune, ce cliseu folosit de batrani.
Cienva spunea astazi ca valoarea vietii noastre este data de valoarea intrebarilor pe care ni le punem. Asta ca un gand in plus!
Pe de alta parte, raspunsuri n-am, dar am si eu o intrebare… doua (sper sa ma opresc la doua): De unde stia prietenul tau ca se insoara pana la 30 de ani? Trecuse pe la Doamne-Doamne si se informase? ca daca “da” vreau si eu sa aflu. Apoi, daca nu mai visezi la “tot soiul de vise” si daca nu-ti pui tot felul de intrebari, ce-ti ramane? Daca ne ducem viata intre limitele lui “a trebui” mai are ea valoare? Sau, si mai rau, se poate trai viata intre “a trebui” si “a dori” ?
Cred că ai face nişte comentarii pertinente la filmele despre care am discutat pe un topic mai vechi de la mine. Te invit!
Cine e în poză? Seamănă cu Jude LAw!
@atirdea: din pacate, de prin cate-am vazut eu, odata cu intelepciunea vine si mandria.
@Elena: Nu stie ca se insoara ci considera ca trebuie sa se insoare. Iar trebuinta este samanta oricarei actiuni umane, nu?
Poate vad eu putin distorsionata situatia dar dupa umila mea parere, nu exista actiune umana care sa nu tina de verbul “a trebui”. Fie ca e o trebuinta fizica, spirituala sau mai stiu eu de ce fel.
@AnaAyana: Ma consider invitat.
Ie secret, n-am voie sa spun
Pe mine ma depaseste casatoria ca trebuinta. Numeste-ma romantica, visatoare, idealista sau in orice alt fel dar casatoria as lega-o de verbul “a dori” si “dorinta” vine doar dupa ce ai cunoscut persoana care sa o determine.
In ce priveste cauza actiunilor umane, chiar crezi ca nu exista actiune umana care sa nu tina de verbul “a trebui”? Mi-ar placea sa-mi pastrez “iluzia” ca pot sa fiu eu insami, ca pot sa fac, macar uneori, ce-mi doresc.
Uof… linia dintre “a dori” si “a trebui”.
Ma rog, poate eu sunt tanar si nestiutor dar, din punctul meu de vedere, exista doua motive pentru care trebuie. Pe de o parte trebuie sa faci ceva atunci cand ti se impune acest lucru iar pe de alta parte trebuie sa faci ceva atunci cand iti doresti un lucru cu destul intensitate.
Nu stiu cum e la altcineva dar eu cand am o dorinta destul de arzatoarea trebuie, devine imperativ, sa mi-o linistesc. Cand scriu bucatelele mele de pseudo-mediocro-literatura, eu trebuie sa le scriu. As vrea sa nu le scriu pentru a nu ma mai chinui ulterior cu mai mereu nociva dar obiectiva critica, dar doresc atat de mult sa scriu incat devine imperativ sa pun ceva pe foaia electronica. Trebuie.
Ma rog, poate ma insel dar asa cred eu ca merg lucrurile per general, nu doar cu mine. Si asa o sta si treaba cu cladirea unei familii, eu stiu?
Nu de alta dar are buze frumoase cel care seamănă cu Jude Law, cred că mai frumoase ca a lui Jude.
Imi recunosc evidenta neatentie si, probabil superficialitate, si ma gandesc, date fiind noile aspecte ale problemei, ca ar trebui sa diferentiem trebuintele de ordine interioara de cele impuse din exterior.
Desigur acum ma intreb ce fel de trebuinta este cea legata de casatoria pana la varsta fixata.
@AnaAyana: O sa-i spun sa aiba grija de ele
@Elena: Da… pai nu depinde si chestia asta legata de casatorie? Adica, pe de o parte poate sa fie impusa de catre influentele externe (parinti/prieteni/rude/iubit(a) etc.) iar pe de alta parte poate sa fie dorinta de a avea o legatura speciala cu cineva pe care s-o definitivezi (vai ce urat suna) la Biserica si/sau primarie.
Dar cred ca adevarul este pe undeva pe la mijloc. De ce zic asta? Pentru ca, influentat fiind de factorii externi, atat cei directi (adica indemnuri si tot soiul de apostrofari) cat si de cei indirecti (alti prieteni casatoriti/parintii casatoriti/ideea de familie-celula de baza/frica de a nu ramane singur and stuff like that) se ajunge la o trebuinta de ordin interior a casatoriei.
Dar desigur cred ca dau o explicatie cruda si nefireasca unei actiuni pe care totusi o consider speciala, de o sinceritate si de un romantism aparte. Parerea mea.
Mai, e ok sa-ti pui intrebari din-astea; te sperie gandul ca poate intr-o zi te vei gandi la casatorie & all that stuff. C’mon!
Eu sunt ceva mai in varsta ca tine… am experienta vietii; am 21 de ani, dar ma intreb toooooot felul de prostii de ani buni.
Stii ce mi-a spus o profa in clasa a 8-a, cand i-am spus ca sunt trista pentru ca nu inteleg sensul vietii? ” Nu stii de ce traim? Uite, iti spun eu, Raluca: de-aia! ” .
Mi s-a parut super concludent si sincer pana in ziua de azi nu am gasit un raspuns mai bun.
Mi-a placut ce-ai scris in postul asta, pentru ca m-am regasit in anumite stari de spirit exprimate aici.