Byousoku/5 Centimeters per Second

 

“A chain of short stories about their distance”

Deci sunt acele lucruri despre care mi-e greu sa scriu. Mi-e greu sa scriu pentru ca sunt atat de interesante si de aparte si m-au lovit atat de puternic incat nu cred ca mi se cuvine sa scriu despre ele sau, in cel mai bun caz, nu gasesc cuvintele pentru a vorbi despre ele.

Byousoku este unul dintre cele mai bune mini-serii/filme anime pe care am avut ocazia sa le vad. Nu este un film de actiune, un mecha sau unul fantastic in care se fuge dupa vampiri si vampirii se fug dupa aialalti, este un simplu film de dragoste. Banal, nu? Ciudat este ca, desi suna a dracului de banal, de fiecare data cand vad filmul asta pana la sfarsit (cel tarziu odata cu endingul) incep sa plang (si am vazut filmul asta, din vara anului trecut, cand a aparut, de vreo 7-8 ori). Da, stiu, I suck dar asta-s si mai mult nu. Nansol.

Ideea e ca, desi lansat ca un singur film, sunt defapt trei episoade, primul numit “The chosen cherry blossoms“, ocupandu-se la intalnirea dintre cei doi indragostiti, intr-o iarna in care viscolul pusese stapanire pe caile ferate nipone, apoi “Cosmonaut”, care se ocupa de sentimentele unei alte fete fata de baiatul din primul episod si ultimul episod, numit “Five centimeters per second” ce este mai degraba un compendiu de ganduri ale personajelor din primele doua episoade.

Toate aceste episoade nu sunt doar simple povesti, simple dialoguri si cadre indiferente, facute de dragul de a prezenta miscare si viata, sunt mai degraba amintiri si monologuri spuse pe fundalul unor imagini aparte, avand ca muzica de fond sunetele lumii inconjuratoare. Imaginea este uimitoare, ca si cum fiecare cadru ar fi o mica opera de arta. Textele sunt atent rostite, cu o dictie sensibila, neajungand la nivelul de poezie, ramand totusi la o simplitate cutremuratoare ce parca te face sa devi personajul care le rosteste. Melodiile naturii sunt clari, iar diferitele sunetele de pian nu fac decat sa-ti aduc acel sentiment de tristete si de dragoste neimplinita.

Adevarul este ca filmul devine atat de apropiat, atat de mult devine parte din tine si atat de adanc reuseste sa te integreze in acel spatiu, timp si intre acele sentimente, incat pana la sfarsit nici macar nu mai sti numele personajelor. Uiti. Uiti tot si parca tu ai pierdut marea dragoste a vietii tale. Parca tu te lupti cu singuratatea si cu lipsa de apropiere si cu toate acele sentimente contradictorii ce animeaza personajele.

Da… mi-e imposibil sa te conving sa vezi acest film dar crede-ma ca este unul care merita. Mai mult n-am ce zice. Cel mult, pot sa-ti spun ca daca vrei sa-l vezi si nu poti face rost de el de niciunde, da-mi un mail si rezolvam cumva.

P.S. Gata, am terminat cu plansu’, ma intorc la Patrologie.