Despre Credinta, Preotie si alte frustrari personale

Am scris textul de mai jos, pe care urmeaza sau nu sa-l citesti, in dimineata zilei de 06.02.2008, intre orele 1 si 2 noaptea, in timp ce, teoretic, ar fi trebuit sa invat pentru examenul de la Patrologie. Stiu ca unele dintre parerile mele vin tocmai impotriva bucatii de Sfanta Traditie pe care am studiat-o in acest semestru la Patrologie (si nu numai) dar atat sunt, cu greselile si pacatele mele. Cu preconceptiile si cu educatia primita acasa, educatie pe care n-o pot nega si de care nu pot scapa pentru ca este, dincolo de toate, fundamentul a tot ceea ce sunt.

Desi acum parca n-as aseza pe blog toate cate le-am scris, mi-am promis si mi-am lasat promisiunea scrisa, la finele textului, ca voi aseza toate pe blog. Asa ca… poate totusi e mai bine asa. Ai putea spune chiar, ca acest fragment pentru mine a fost unul terapeutic pentru ca eu, spre deosebire de cei ce se manifesta in stadioane sau cu prieteni sau prin alte moduri, eu gasesc ca singura si reala forma de manifestare, asezatul pe foaie a ceea ce ma framanta.

As fi vrut sa am un inceput pentru acest text dar din pacate imi lipseste. Nu am decat putine lacrimi picurate pe foaia acestui caiet si cateva frustrari pe care vreau sa incerc sa ti le prezint, pentru ca poate astfel vei intelege de ce plang cu litere, cuvinte, propozitii si fraze, in aceste momente si nu numai.

Stii, in Sf. Scriptura este scris “Nu poate o cetate in varf de munte sa se ascunda” (Matei 5, 14). Nu stiu daca poti intelege ce inseamna cu adevarat sa fii o cetate in varf de munte. Sa fi mereu prada celor dornici de putere; sa fi lasat singur pentru ca esti atat de departe. Iar pe deasupra eu, un netrebinic, nici macar acolo sus nu sunt. Eu sunt unul dintre cei multi de la poalele muntelui, cu o faclie ce adesea doreste sa se stinga datorita vantului napraznic, privind spre inaltimi, in timp ce fiare rasarite din interiorul meu, sunt gata sa ma atace in orice moment; iar bietele mele picioare sunt prea subrede pentru urcusul greu si nu doresc decat sa ingenuncheze, neputincioase inaintea intunericului.

Acum 6 ani de zile, cand ma inscriam la Seminarul Teologic, nu m-as fi gandit nici in cele mai nedrepte cosmaruri ale mele ca voi scrie aceste cateva randuri. Ca voi impartasi frustrari atat de adanci cu pagina liniata si cu mina creionului si probabil cu tine. Nu credeam ca voi trai nesigurantele pe care le-am simtit de-a lungul celor 6 ani si care acum dainuiesc precum niste idoli sacrii puternic saditi in sufletul meu.

Heh. Ce tanar eram pe atunci. M-am inscris la Seminarul Teologic incercand sa-l gasesc pe Dumnezeu. Ciudat, nu? Un copil de 14 ani sa mearga la o scoala teologica pentru a-l gasi pe Dumnezeu. Mie mi s-a parut natural si sincer, am plecat in acea cautare nestiind ce urma sa descopar. Era ca si cum as fi auzit de un film bun si-as fi vrut sa-l vad si eu. Mie mi s-a parut si inca mi se pare, firesc.

Cel mai comic probabil este ca, desi eram un copil grasun cu impertinente aspiratii literare si cu nici o cunostinta despre ceea ce inseamna cu adevarat sa fii Crestin-Ortodox, desi fusesem botezat, cautam cu adevarat ceva ce fusese, este si va fi mereu acolo, dar mie mi-era imposibil sa vad sau sa cuprind macar o particica cu privirea pentru ca, adevarul este ca, atunci cand esti prea aproape de munte, e greu sa-l vezi fara o harta.

In primi ani nu am realizat schimbarile incete si ma bucuram de calatoria cautari mele, calatorie ce si-a gasit un fine materializat intr-un drum anevoios dar plin de roade, ce nu se va termina in lumea aceasta. De-a lungul primilor doi ani am reusit sa imbratisez si sa inteleg, atat cat puteam, acest lucru ce se numeste pe nedrept credinta pentru ca, nu crezi, ci sti ca exista un Dumnezeu, o Entiate personala si iubitoare, acolo unde ochii nu pot privi, acolo unde urechile nu pot auzi, acolo unde degetele nu pot atinge ci doar sufletul poate simti.

Dar, odata cu aceasta imbratisare sincera si inocenta, am devenit reprezentant al celor ce se aduna in Numele lui Hristos ei devenind in acelasi timp reprezentantii mei. O simbioza dulce dar ce calatoreste pe un povarnis ingust, intre doua prapastii abrupte pentru ca, eu m-am transformat in ochi celor din jurul meu din adolescentul (ne)obisnuit in viitorul Preot, viitorul slujitor al Altarului, viitorul Cucernic. De prea putine ori insa mi-am adus aminte de acest lucru atunci cand am gresit celor din jurul meu. De prea putine ori am realizat acest lucru in timp ce raneam pe cei ce ma iubeau si aproape niciodata nu-mi dadeam seama ca eu deveneam, atunci cand faceam cele ce nu se cuveneau, insasi Biserica. Pacat ca lumea nu vede in mine Biserica decat atunci cand fac cele de judecat…

Odata, o prietena m-a intrebat daca eu am voie sa fac sfestanie iar cand am intrebat-o de ce nu merge la Preotul din Parohie mi-a spus ca-i un om care nu are ce sa caute in haina preoteasca. Altadata, stand la o bere cu niste cunoscuti, unul dintre ei, auzind ca eu sunt la Seminar, mi-a povestit despe inmormantarea mamei lui si despre cum, in mijlocul slujbei, popii i-a sunat telefonul. Mi-a marturisit mania ce i-a cuprins maruntaiele datorita lipsei de respect si indiferentei preotului. In ambele cazuri am incercat sa scuz Preotii pe care personal nu-i cunoastem spunand ca sunt slujitori ai Altarului si aveau Harul Duhului Sfant chiar daca ei erau nedemni. Adevarul este ca eram rusinat. Nu eram rusinat datorita comportarii lor, ci eram rusinat pentru ca eu as putea ajunge intr-o buna zi exact ca unul sau ca ambii din cei doi.

Pe deasupra, in toate gruparile crestine se gasesc astfel de vreascuri uscate si bune doar de pus in foc. La inmormantarea bunicului meu (Tata Milu, de fapt fratele bunicii mele, dar cel mai apropiata persoana pe care-am avut eu ca bunic) un om extraordinar, un Gandalf pentru mine, un vrajitor pentru universul meu insignifiant, un om ce si-a trait viata, a crescut trei copii, a avut mai multi prieteni decat oameni cu care eu am dat noroc si pe deasupra a citit mai mult ca 90% dintre fiintele acestei lumi, slujba a fost tinuta de un pastor neoprotestant (pentru ca Tanti Zeno trecuse de multa vreme la neoprotestantism).

Personal eu am mult respect pentru gruparile neoprotestante tocmai pentru ca sunt mult mai personale, mai intime, in comparatie cu Parohiile Ortodoxe, chiar daca din punct de vedere dogmatic nu sunt de acord cu ele… ma rog, nu asta conteaza. Deci, la inmormantarea bunicului meu pastorul nu a citit din Sfinti Parinti, nu a citit ceva relevant din Sfanta Scriptura ci a ales sa tina o predica non-sens de o jumatate de ora, timp in care eu am trecut de la o ura domoala pentru prostia lui, la un regret profund pentru ca dragul me bunic a primit pe post de inmormantare cuvintele prostesti si ilogice ale unui om care nu citise prea multe la viata lui (sau poate citise dar nu intelesese mare lucru) si intr-un final la o stare de indiferenta vecina cu umorul negru.

Stand la masa cu ceva rude indepartate, una dintre ele m-a intrebat “Tu ai inteles ceva din ce-a zis pastorul, intre noi fie vorba?” iar eu, i-a raspuns ca probabil nu am cunostintele necesare pentru a percepe ideile pastorului dar o alta ruda a inceput sa rada si-a spus, dealtfel cu voce tare “Pe dracu, si-a racit gura ca prostul o jumatate de ora…” Am zambit. Crezusem inital ca-i o mare victorie pentru Ortodoxie dar in aceeasi zi am vazut preotul gras al Parohiei Ortodoxe din Ocna Mures si am realizat ca n-a fost decat o mare pierdere pentru credinta si pentru mine, pentru ca eu am imprumutat in aceeasi zi prostia unuia si lacomia altuia.

Revenind. Ideea e ca preotul nu trebuie sa fie omul pe care-l chemi la Inmormantare, la Nunta si la Botez. El trebuie sa fie confidentul, aproapele cel mai apropiat. El trebuie sa fie psiholog si pe deasupra calea de a gasi calea spre Dumnezeu. El trebuie sa fie cel ce te indruma pas cu pas spre mantuire. Dar cum pot eu fi asa ceva cand eu m-am oprit la jumatate de drum, ca dobitoaca in soare? Cum pot fi eu acela daca vad drumul abrupt si prapapstios iar in loc sa pornesc pe el, o iau la fuga inapoi pentru ca-i atat de mult mai usor?

Cum poate sa-si asume cineva asa o responsabilitate? Gandeste-te pentu o secunda ca 500 - 1000 de oameni depind de tine pentru a-i scapa de un accident, ca intr-un film prost cu eroi jmekeri. Gandeste-te ca TU!!! trebuie sa fi acela care sacrifica totul pentru ei; tu trebuie sa fi acela care urca cele mai inalte povarnisuri, care coboara cele mai abrupte vai, care se bate cu monstrii atotputernici si gandeste-te ca de toate faptele tale depind atatia oameni. Ai putea sa-ti asumi aceasta responsabilitate?

Of, o dau deja in predici. Ideea este ca am incercat sa te fac sa intelegi cum este sa fi in pielea mea sau probabil, si mai mult, am incercat sa te fac sa intelegi ca Preotia (pe care o resping cu atata brutalitate invocand varii si insignifiante motive) este o sarcina pe care nici un om intreg la minte nu ar putea-o accepta, poate doar daca este nestiutor sau ignorant sau, spre fericirea celor ce-l vor avea ca pastor, nebun intru Hristos.

Daca vrei sa sti mai multe (asta-mi aduce aminte de stirile indoctrinatoare din Starship Troopers) citeste cu mare atentie Tratatul despre Preotie al Sf. Ioan Gura de Aur pentru ca el vorbeste clar si foarte atent despre toate aspectele, elementare si ascunse, ale preotiei.

P.S. Stii expresia aia populara “Fa ce zice popa, nu ce face el”? Dupa umila mea parere, aceasta povata este una dintre cele mai pertiente si mai dogmatice invataturi pe care am avut ocazia sa le intalnesc printre cuvintele de duh ale romanilor. De ce? Pentru ca desi este folosita actualmente ca o ironie, de fapt spune ca Preotul lucreaza asa cum poate pentru Mantuirea lui si a acelora ce-i are sub ascultare dar nu trebuie sa te opreasca din drumul tau duhovnicesc, neputinta lui. Aceasta simpla idee arata un adevar doctrinar care spune ca harul Duhului Sfant lucreaza prin Preot chiar daca el nu este vrednic de acesta si chiar asa este pentru ca desi Preotul poate fi un dobitoc, Sf. Liturghie si toate tainele nu le rosteste din propria ineptie ci prin el vorbesc oameni intelepti si sfinti ce au lucrat la asezarea tipicelor acelor slujbe. Prin vasul cel spart si murdar reuseste sa ploua peste oamenii din Biserica harul cel necesar pentru a ajunge la desavarsire, pentru ca apa cea Sfanta a Duhului nu poate fi intinata de nimic omenesc.

P.S.2 FLORIN CHILIAN!!!