Luând micul dejun în troleibuz

Veneam de la facultate si ningea. Ningea cu picuri largi şi strâmţi de apă în timp ce, pe trotoarul paralel, soarele strălucea iar domnişoare cochet îmbrăcate în fustiţe scurte şi maieuri subţiri, prin care li se vedeau sfârcurile adormite, rămâneau cu tocurile blocate în asfaltul topit de atâta căldură, reuşind să asimileze, în el, şi mici bucăţi de gânduri molestate de prea multă nuditate.

Nu mai ninsese de mult cu ploaie pe drumul meu. Deşi picurii erau ciudat de reci, nu m-am sinchisit să-mi trag ghiozdanul peste cap ci am ales să mă las purtat de voia firelor de apă cu gust acrişor pentru că, eram ciudat de fericit şi probabil aparte de indiferent. Păcat că ningea cu ploaie. Am trecut de magazinul Cocor, acolo unde rochiile de mireasă expuse în vitrinele, a căror geamuri sparte se vânduseră de mult la fier vechi, fuseseră pătate de către nişte trecători inocenţi cu picuri de cerneală roşie, şi priveam lumea ce umbla pe acelasi drum cu mine. Lume mohorâtă şi obosită, fugind sau încercând să se adăpostească sub umbrele sparte, de ninsoare.

Oare ce să fie şi cu ei? Cum să-mi explic de ce nu ar alege să treacă pe partea aialaltă? Să umble şi ei cu sau după fustiţe scurte şi maieuri transparente? Să fii fost şi ei la fel de fericiţi şi indiferenţi ca mine şi totuşi temători de apă sau rămâneau de această parte din frică de animalele din fier şi plastic ce fugeau, ca la maraton, între cele doua trotoare sau trotoaruri? Să fie oare blocaţi? Oare şi eu eram blocat? Ce bine ca nu-mi păsa.

În faţa Catedralei Catolice, cu turla prabuşită undeva prin mijlocul străzii, de pe vremea când un uriaş se jucase golf prin Bucureşti, şi cu zidurile împăienjenite de buruieni şi sălcii, a început să răsară o floare mică, cu trei petale în cinci culori, parcă indiferentă, lipsită de vreo grijă, neatinsă de picurii ninsorii ce se abătuse cu putere pe drumul meu. Am văzut-o şi i-am zâmbit. Nu o călcase nimeni până atunci. M-am aşezat încet lângă ea, am sărutat-o pe fiecare dintre cele trei petale iar apoi am zdrobit-o cu tocul pantofului şi am plecat mai departe. Nu avea de ce trăi. Cineva indiferent urma s-o calce în picioare iar ninsoarea avea, la un moment dat, de gând să-i sfâşie frumuţea aşa că eu am călcat-o cu toată dragostea pe care o putusem aduna în tocul pantofului.

Am ajuns la Universitate şi am privit spre liliecii cu cap de om ce se iubeau pe acoperisul bătrânei clădiri, planând uneori desupra străzilor pentru a mai fura câte un om pentru micul dejun de la prânz. Ar fii trebuit să trec strada dar mi-a fost frică de soarele ce dogorea şi de domnişoarele cochete de pe partea cealaltă aşa c-am hotărât să mai merg puţin până la următoarea staţie de troleibuz.

Teatrul cel mare fusese demult demolat iar în locul lui, era acum un bloc pentru oameni având ziduri transparente, astfel încât oricine ar fi vrut, ar fii putut privi spre realitatea ca un teatru pentru că, teatrul demult se stinsese nemaiputând să atingă nivelul vietii artificial susţinute de o societate mizeră în care ningea cu ploaie şi dogorea cu asfalt încins, în încercarea ei, a societăţii mamă, desigur, să dezvolte tipare aschilambrice de făpturi microscopice şi uşor de aşezat într-o vitrină lipsită de valoare.

Am ajuns în staţia de troleibuz dar primul care a venit, era plin cu oameni ce se alimentau, prin tuburi ieşite din tavanul clădirii cu care se mişcau, cu mici viermi gri deschişi la culoare dar nu strălucitori, care erau transformaţi din picurii de apa ai ninsorii. Următorul troleibuz era gol aşa că l-am luat.