Timisoara (III) - Drumul inapoi

Duminica a fost mai lenesa. Lavinia si-a facut cu greu bagajele. Eu si Bogdan am fost ceva mai rapizi, dincolo de toate, noi nu plecam departe, respectiv Bucuresti si Cluj. E departe dar nu se compara cu Helsinki, nu?

Cyber a aparut si el pe la Lavinia pe la 2. Era ca o reuniune intre prieteni. Era o liniste aparte. Semana cu un sitcom totul. Stii, 4 prieteni intr-un apartament. Mai apare unul, mai pleaca altul. Mai hai cu mine, mai vin cu tine. Ma simteam ciudat de bine.

Bogdan a plecat primul, pe la 15.20. L-am condus la gara si acolo am ramas, pentru ca Lavinia urma sa plece la 16.00. Pana la urma a plecat toata lumea, ne-am luat la revedere de la tatal Laviniei ce a fost super. Ii ramn vesnic indatorat.

De la gara am plecat cu Mara si Cyber la gradina zoo pentru ca Mara sa faca poze la animale. Noi am ras de animale, ea a facut poze. Saracul urs era cam emo, singur acolo in cusca, se plimba taraganat si-si cauta insignele. Sau poate lama? Sau poate o cauta pe Lama? Ma rog, prostii. Pana la urma, am ajuns la Pizza Poli (culmea, tocmai ce vorbisem cu o zi in urma cu Bogdan c-am ajuns noi in Timisoara si n-am fost la Pizza Poli. Na ca eu am ajuns :P) unde am mancat pizza desert… don’t ask, don’t tell.

Ne-am despartit si de Mara iar eu si Cyber am facut o lunga pelegrinare pana la gara. Timisoara e superba seara. Amin. In gara am fumat trabucurile si ne-am facut planuri de viitor. Eu sunt happy, el nu atat de mult. O sa fie, merita.

Trenul a calatorit 9 ore timp in care, la mine in compartiment s-a facut cresa de copii. Iubesc copii. Nu stiu de ce. Sunt mai ciudat. Ii ador. Sunt asa micuti si dragalasi, sunt atat de vii si de indiferenti. Atat de traitori. Sunt asa de in legatura cu intreg universul incat eu ma simt ca un biet animal in cusca in comparatie cu ei. Ca ursul mai sus mentionat. Pe la 3 urca in tren un om, ditamai matahala, cu un copilas mic-mic, cu parul carliontat si ochii negrii (altul, nu cel din poza, cel din poza a fost in compartiment inca din Timisoara si se tot tanguia ca face galagie trenul si ca cineva ar trebui sa mearga sa ceara sa nu mai faca galagie trenul).

Sa vezi ditamai matahala de om cun radea ca un natang atunci cand gargaunele de copilas zambea sau gangurea. Uimitoare imagine. Si acusi imi vine sa plang de fericire cand ma gandesc la imaginea respectiva. N-as fii putut s-o surprind nici daca as fii facut 100 de poza si 3 casete de film.

Am ajuns intr-un final in Bucuresti. Vechiul, batranul, obositul si mult prea viul Bucuresti. Mama ma astepta acasa cu mancare. Mi-era foame. Mi-e tot foame de la o vreme incoace. De ce? Cui ii pasa… mi-e foame.