La promenada cu mine

S-a inchis statia de metrou de la Obor asa ca azi, venind din oras, am coborat, dintr-o pura greseala, la Stefan cel Mare. Nu m-a deranjat sincer, vroiam sa stau de vorba cu vocile din capul meu sec asa ca acest accident a fost o scuza acceptabila. Odata, un manelist analfabet m-a diagnosticat ca avand schizofrenie hebefrenica. Nu stiu de unde invatase aceste doua cuvinte, folosite si in sens pur medical, avand in vedere ca nu era in stare sa inchege o propozitie corecta dar uneori, destul de des, realizez ca baiatul avea dreptate.

Vocile din capul meu devin uneori foarte, foarte multe. Contrariate, contrariante si innebunitoare pentru ca pun multe intrebari si au putine raspunsuri. Devin uneori atat de multe si tipa toate atat de tare, pana in rarunchii sufletului meu, incat nici nu ma mai gasesc pe mine, printre ele. Ba mai mult, vocile mele nu sunt simple ganduri (ne)sonore, ele devin adesea foarte complexe, primind artificiale chipuri imprumutate din viata reala, pe care le folosesc pentru a se tachina intre ele cu o ura si cu un dispret unic.

Nu-ti spun intrebarile pe care mi le urlau toate aceste false infatisari oripilante pentru ca era totusi o discutie intima si doar nu esti obsedat sa te uiti dincolo de perdeaua de zambete sau priviri atente ale oamenilor pentru a incerca sa deslusesti vreo forma de nuditate. Nuditatea este, dincolo de toate, dezarmanta iar artistii, adevaratii artisiti, sunt singurii care-si permit sa defileze goi, ca la un mare festival, prin fata noastra pentru a se arata, cu o voluptate incitanta, dezveliti de orice imbracaminti sociale. Arta adevarata este singura nuditate care este cu adevarat cutremuratoare.

Asa… Plimbandu-ma pe soseaua Stefan cel Mare, incercand sa sortez intrebarile aruncate prin tipete disperate undeva dincolo de perceptia umana, am gasit imaginea superba a unui tumult uman dezarmant. Lucratorii sapau, asezau, aranjau, miscau animale fioroase de fier, semanand fie cu girafe subrede fie cu mamuti cu capete taiate, iar uni isi gaseau ragaz de cate-o tigara.

Pe langa toata aceasta zarva, mici hamsteri metalici, tinuti in haturi de oameni simpli, obositi dupa o zi de munca, incercau cu disperare sa se strecoare, scotand sunete ascutite, aruncand lumini disperat.

As vrea si eu sa fiu altcineva, macar pentru o singura zi, sa fiu altcineva. Tu n-ai vrea? As vrea sa fiu oricare dintre cei care nu sunt eu. Suna ciudat, nu? Stiu ca orice om este complex si tocmai de aceea nu pot ura sau dispretui pe nimeni pentru mai mult de cateva ore, tocmai pentru ca stiu ca orice om este si a fost iubit si urat, adorat si alungat dar totusi… odata as vrea sa fiu altcineva. Sa ma trezesc dimineata. Sa merg la o slujba de cacat cu masina mea de cacat. Sa visez la gagicile frumoase foc si proaste de pica din ziarele fara rost, sa-mi doresc cel mai tare telefon si cea mai obraznica masina. Sa fiu asa, ca oricine altcineva. Sa nu ma intreb de ce, in fiecare dimineata. Sa nu vina 1000 de intrebari inainte de a actiona. As vrea sa fiu natural… (ca tot vorbeam cu cinevorbeste? ieri de naturalete)

Cacat. Am ajuns la statia de 143. Ciudat, am invatat vara trecuta sa fug. Si sa fiu al naibi daca n-am tot fugit. Am fugit cat m-au tinut rarunchii. Cat m-au tinut subredele mele picioare. Am fugit pentru ca nu stiam ce altceva sa pot face. M-am oprit din fugit acum putina vreme si ciudat este ca, vazand toata viata din jurul meu, am vrut, pana la 143, din nou sa fug si totusi n-am vrut. As fi putut, acum stiu cum dar totusi, n-am vrut. Am vrut sa stau dracului locului. Sa ma misc incet. Sa ma explorez, sa aud fiecare dintre voci, sa le ascult atent, sa le analizez. Am vrut sa dau raspunsuri.

Ce chestie… sa inveti ceva ce nu-ti mai trebuie. Ba mai mult, sa sti ca e mereu acolo si totusi sa nu folosesti tocmai pentru ca nu mai vrei desi te-ai chinuit sa obti acel ceva. Nu mai vreau sa fug, am obosit. Vreau sa merg incet. Sa ma plimb, ca intr-o promenada dar pare, uneori, atat de greu. Atat de terifiant. Mai ales cand aburii iesiti din gurile de canal se transforma in monstrii fiorosi din noapte. Atunci cand luminile artificiale de prin oras se transforma in sori arzatori. Atunci cand oamenii devin stafii zbuciumate pe care simti ca nu le poti atinge.

Am ajuns in cartier. Am coborat din 143. Am dat sa trec strada prin fata masinii. Inveti la scoala sa nu faci asa ceva. M-a calcat masina si m-am dus dracului, cu tot cu vocile mele.