… sau poate nu.

N-am mai scris de mult pe acest blog. Probabil din lipsa de timp. Probabil din lipsa de chef. Probabil datorita ambelor cauze mentionate, cauze care s-au coagulat de-a lungul a ceva vreme printre faramele mele de aţe ce-mi compun viata, si au creat noduri nesfarsite. Nici azi nu am chef sa scriu, de fapt, nu am chef sa fac nimic dar parca totusi trebuie. Poate m-o ajuta.

De vreo 3-4 zile astept cu nerabdare dimineata in care ma voi trezi si voi fi bine. In ultima vreme adorm atunci cand pur si simplu nu ma mai pot gandi la ceva. Atunci cand inima imi bate pentru destula vreme destul de repede pentru a ma obosi. As vrea sa spun ca-i din cauza caldurii ce a luat Bucurestiul cu asalt dar nu-i vorba de asta. E altceva… ceva ce nu pot defini.

De 3-4 zile ma simt a dracului de inutil. A naibii de nedorit si foarte, foarte unic. Stii, unic, asa, in sensul negativ, singur, fara un scop, ca si cum as fi unul pe lume, plutind intr-o deriva absurda si anevoioasa, fara un loc in care sa-mi reazim capul.

Astazi i-a pus acestei stari capac, dobitocul de Parinte Profesor de Practica Liturgica. M-am trezit de dimineata pentru prima zi de intership (am gasit pe net. un Intership la o firma de H.R. si am zis sa incerc, sa nu-mi pierd toata vacanta si sa invat si eu ceva nou). Dimineata a fost lipsita de chef si totusi o sclipire rasarise, un chef de a merge, de a munci, de a invata. Incetul cu incetul speram sa-mi revin din starea ce ma apucase de cateva zile, sa obosesc din ceva munca si sa fiu putin mai fericit.

Pe la 12 insa am aflat vestea care m-a facut sa ma simt atat de prost, atat de insignifiant si de lipsit de valoare sau de scop. Acum nu stau sa-ti povestesc detalii sau amanunte dar dupa cateva momente de enervare crunta, cativa dintre prietenii mei stiu cum fac cand sunt nervos rau, am simtit ca nimic nu mai are rost. Ca totul este atat de… inutil.

Devenisem atat de mic si de penibil incat imi venea sa-mi bag picioarele in tot. Am ramas totusi pana la incheierea programului si acusi ma gasesc la fel de gol si de singur ca mai devreme. M-a surprins un coleg de facultate, fost coleg de seminar, cu care am vorbit putin pe net. iar apoi m-a sunat si m-a lasat sa-mi vars supararea la telefon. Nu ma asteptam de la Bogdan la asa ceva dar totusi ii multumesc, mult pentru ca a stat 5 minute de vorba cu mine. Ca m-a lasat putin mai ne-singur.

Stiu, poate vreau prea mult. Poate nu pot avea un umar pe care sa plang si a carui mana-prelungire sa ma mangaie si sa-mi spuna ca totul va fi bine si ca soarele va rasari si peste cei rai si peste cei buni. Poate vreau prea mult dar totusi…

Incerc cu disperare sa-mi imaginez o zi de maine mai buna. Mai vesela, mai plina de ceva ce-mi lipseste. Mai bucuroasa, mai vie, mai… mai… mai… dar nu o vad. Nu o mai gasesc. S-a ascuns undeva dincolo de norii care nu stiu de unde naiba au aparut.

Ar trebui sa fiu vesel c-am terminat primul an de facultate. Ar trebui sa fiu mai vesel pentru ca am gasit ceva de placut de facut, care sa-mi ocupe timpul cu ceva productiv si totusi…

Ma rog, poate maine va fi mai bine. Poate maine dimineata ma voi trezi putin mai vesel, putin mai bun, putin mai deschis, putin mai plin de viata. Poate maine dimineata… sau poate nu.

LATER EDIT!!!

Maine este mai frumos. Mai luminos. Mai stralucitor si nimic nu ma va dobora pentru ca toate trec pe langa mine si peste mine si prin mine iar eu raman acelasi si totusi mereu schimbat. Stiu ca blogpost.ul meu e pesimist si poate asa si trebuie sa fie dar maine e azi si e atat de mult mai bine.

Ai grija de tine. Nu lasa grijile sa te ingenuncheze. Viata e frumoasa, cu relele si cu bunele ei iar noi trebuie sa ne bucuram de ea asa cum este caci atunci cand n-o s-o mai putem face, o sa fim batrani.