Maidanul cu dragoste

Dintre toate cele 7 carti cumparate de mine si de iubita mea, pana acum, din B.P.T. (Biblioteca Pentru Toti), de la Jurnalul National, “Maidanul cu dragoste” este prima citita. Am citit si “Trei dinti din fata” , dar intr-o editie necenzurata (dupa cum am spus si atunci) iar, in Jurnalul, a aparut aceea cenzurata, dupa cum mi-a spus Raluca (m.t. adica “mai tarziu” am aflat de la Ralu ca de fapt a fost tot versiunea necenzurata). Asa, sa revin la subiect. “Maidanul cu dragoste” este scris de Gheorghe Petre Mihai sau G.M. Zamfirescu, “poetul” subcitadinului romanesc din perioada interbelica; scriitorul (marilor) sperantelor taranilor veniti la oras, cu placeri animalice si aspiratii imposibile.

Istoric, tema adusa dramatic inaintea cititorului de catre G.M. Zamfirescu este una neabordata pana atunci de literatura autohtona, mai ales deoarece mediul descris de catre autor este unul ce imbina misticismul si (daca mi se permite) barbarismul rural, specific traditionalismului, cu deceptia si (daca mi se permite) parvenitismul urban, specific modernistilor. Datorita mediului si nu numai, “Maidanul…” este foarte greu de “inchis” intr-un anumit gen, intr-un anumit curent.

In roman se impletesc trei fire narative ce se intrepatrund doar datorita locatiei, comuna personajelor. Toate cele trei intamplari isi au ca punct central “mahalaua cu nume rusinos”, loc in care convietuiesc majoritatea personajelor (un fel de Merlos Place made intr-o Romania in plina reforma… – parca Romania a fost mereu intr-o reforma continua, saraca de ea). Naratiunea centrala, avand perspectiva narativa la persoana 1, naratiune din care se nasc alte doua fire narative importante si din ele multe altele de plan tert, este cea care dezvaluie mahalaua avand calauza un pusti, intre copilarie si adolescenta, un pusti care-si defineste existenta prin aceasta mahala metaforizata, poate excesiv, de ochii inocenti inca.

Initial am citit cu multa placere romanul deoarece, desi avand unele scapari din perspectiva narativa aleasa, este un fel de “amintiri din copilarie”, un basm real, poate prea dur de real, despre trecerea in adolescenta a unei mici haimanale, Iacov, probabil prea sensibila fata de tot din jurul sau, un personaj totusi extraordinar pus inaintea evenimentelor ordinare (crunt de ordinare).

Dupa lungi contemplari ale maidanului, avand perspectiva copilandrului razvratit si pierdut prin propriul mediu, Zamfirescu incepe o povestire in rama, dar pierde (voit sau nu, asta nu stiu) perspectiva persoanei intai si ajunge sa formeze un fir narativ total desprins de acela initial. Astfel, povestirea in rama se pierde si cititorul se confrunta cu naratorul omniscient, naratorul care nu este promis initial. In prima dintre cele doua naratiuni secundare este vorba despre iubirea unui rus, boier razvratit impotriva bolsevismului, cizmar in mahala, pentru o grecoaica adesea batuta de sotul ei, un grec proprietar de brutarie.

Itele acestei povesti se descos incet, desi unele elemente ale misterului sunt anuntate de catre pataniile tanarului Iacov. In finalul acestui prim fir narativ se vede si marea problema a lui Zamfirescu: in momentele culminante ale actiuni el nu reuseste sa se desprinda de ale sale analize psihologice si descrieri ample pentru a oferi o exaltare demna de incarcarea de pana in acel moment (e ca si cum ai face sex fara orgasm… ca sa ma exprim enorm de plastic).

Dupa finalizarea primului fir narativ secundar, autorul revine la perspectiva naratorului-personaj pentru o bucata de vreme pentru ca, dupa alte vreo 2-3 capitole de cautari existential-sexuale, sa ajunga la cel de-al doilea fir narativ, initial descris din perspectiva lui Iacov, iar apoi prinzand viata si dezvoltand (pentru a doua oara in acest roman) naratorul de persoana a 3-a.In acesta, este vorba despre un fel de hexagon conjugal (daca nu si mai bine) si arata relatiile adultere ale unui cuplu de oameni crescuti, educati si traiti in mahala.

Si aici punctul culminant se pierde intr-o descriere si-o analiza psihologica ampla si poate doar umorul negru si ironia investigatiei din finalul celui de-al doilea fir narativ salveaza putin din mandria unui ansamblu atat de bine cladit, dar prost definitivat (ca o cladire dintre cele mai rezistente, dar tencuita de orbi cu maini taiate… desi comparatia asta s-ar putea sa nu fie perceputa de catre tine corect deoarece implica elementul estetic).

In final, dezvoltarea personajului principal de la inceputul cartii este pierduta si probabil, cel de-al doilea roman al seriei “Bariera”, (primul fiind “Maidanul…”), “Sfanta mare nerusinare” urmand sa reia personajul Iacov si sa-l dezvolte (sper ca mai mult in cel de-al doilea roman decat in primul).

Ca sa inchei, “Maidanul cu dragoste” nu este un roman bun, dar nici unul prost, iar tema abordata, rara in literatura romaneasca interbelica, face din acesta unul de referinta, o monografie a maidanelor… sau poate zic prea mult.

P.S. B.P.T. de la Jurnalul are niste carti editate foarte, foarte bine. Noi n-o sa le luam pe toate, dar mai avem cateva, din trecut, care trebuiesc citite, asa ca, la prima restabilire a bugetului, ne vom apuca de cumparaturi literare.