Soseaua de pe geam

Cred ca deja, daca citesti de ceva vreme blog.ul meu, ai ajuns sa te obisnuiesti cu (deja vechea) imagine de dincolo de geamul meu. De obicei, eu nu o observ, dar, uneori, in unele nopti cand ploua, iar mirosul umed devine imbietor, coloritul mohoratului si depravatului meu cartier se schimba. Nimeni nu umbla pe strada, felinarele arunca raze portocalii peste strazile care sclipesc amarnic, reflectand, datorita ploii imbibate in asfaltul prost, lumina; cate un caine latra, din cand in cand, dar strigatul se pierde printre dealurile de beton, legate cu suflete.

Nu stiu de ce, dar doar in astfel de momente poezia acestor locuri rasare… cel putin, doar in aceste momente rasare inlauntrul meu. In schimb… doar mizerie si acea stare de continua asteptare, ca un conglomerat de particule habotnice asteptand o apocalipsa.

E noapte, tocmai am terminat de vazut, impreuna cu iubita mea, Before Sunrise , iar acum eu fumez o tigara, asteptand sa se descarce Before Sunset. Fumul expirat cu putere de mine se pierde printre crengile copacului din fata geamului meu. Iubita mea imi zice ca nu-i cazul sa fumez la geam si ma invita langa ea, in pat. Nu intelege ca acel miros, de tutun si urban revigorat, imi place enorm; ca acea imagine de citadin plouat, aburit de propria tigara, ma imbie, ma ademeneste si ma face parte din ea.

O liniste aparte inconjoara cartierul in aceasta noapte, ca si cum ploaia si frigul ce-au tronat de-a lungul intregii zile au alungat sufletele pribege ce se prelingeau adesea prinaintea geamului meu urland, injurand sau razand in hohote grotesti de primate. Nici masinile nu se aud. Parca pana si bestiile de metal, adorate si ravnite, s-au speriat de frig si apa, stau ascunse, fiecare-n grajduri cat mai nepotrivite si-si asteapta stapanii sau poate doar o zi ceva mai senina.

Frigul ma impresoara mangaindu-mi mainile goale, incercand sa intre pe sub tricou. Degetele simt din ce in ce mai greu tigara care se misca lent intre ele. Craiasa toamnei imi atinge chipul cu ale ei degete lungi, ascutite si as urma-o daca iubita nu m-ar astepta, frumoasa, ca o zana sau ca o nimfa, dincolo de plapuma subtire si propriile ei haine.

Undeva, dincolo de camp si de santierul al carui steag de companie este taiat in franjuri mici, se vede o sosea, construita de aproape un an, dar pe care, inca, oficial, nu se circula. La intalnirea cu soseaua oficiala este un sant in pamant, iar la capatul celalalt podul este inca departe de a fi terminat. Doar uneori, nebuni cu masini prea puternice se aventureaza pe acest drum si se scalda-n el ca si cum ar fi niste prunci in ultimele zile dinainte de nascare, lovind si gustand tot mai adanc din placerile intra-uterine, inainte de a se revela lumii.

Picurii razleti de ploaie lovesc tabla de pe acoperisul blocurilor si dezmiarda frunzele, dorind sa le impace caci ele stiu ca propria cadere este aproape. Salcia de pe strada mea se unduieste lent, ca o cadana aburita de fumuri necurate, lasandu-se in voia vantului domol ce aduce frig. Sunetele aduc un concert aparte, lent, vag infiripat, calatorind parca in vesnicie.

Zambesc privind soseaua nefolosita… ca si cum ar fi un desert si o mlastina nedorita, in mijlocul Bucurestiului pe care-l ador si detest cu atata obisnuinta. Urbanul nostru ar da orice pentru macar un metru in plus de sosea, in diminetile sau dupa-amiezile grele, pline de noxe imputite si claxoane stridente; de transpiratia asteptarii si injuraturile micilor disperari, si totusi, aceasta, dinaintea ochilor mei, ramane nestingherita, ca si cum s-ar preface c-ar fi moarta.

Nimeni n-o baga in seama (cu exceptia pustilor mentionati mai sus) si ea este apta de a sustine coloane la fel de lungi si de febrile ca oricare alta. Priveste poate spre lac, asteptand masinile si priveste spre santier sau spre blocurile de unde o privesc eu acum, si asteapta… Intr-o zi! Intr-o zi isi spune si doreste si asteapta, iar acum, singura in ploaie, cu ale ei felinare inutile dar care totusi ii raman prietene apropiate, se gaseste la fel de singura ca toate celelte sosele abandonate pentru caldura caminului. Acum e singura, dar in singuratatea ei este impreuna cu toate celelalte.

Nu stiu de ce mi-a venit sa-ti indrug drama soselei. Poate pentru ca nu stiu cum altfel sa arborez in scris melancolia acestei nopti. Linistea, simplitatea, pacea si totusi, vigoarea acestui frig si acestei ploi obosite care nu se poate hotara daca este sau nu este. Un caine latra undeva unde nu poate fi vazut iar tigara mea a ramas fara tutun. O arunc in gradina din fata blocului meu in speranta ca plantele si noroiul o vor inghiti-o fara ca urmele mele misele si necioplite sa fie remarcate de altcineva.

Vise placute, necunoscut cititor si o dimineata cat mai rasarita.