Viata pe un peron

“Am trait aici cum as fi visat sau am visat cum as fi trait? Dar gata!“
Viata pe un Peron – Octavian Paler

Initial vroiam sa para mai ciudata poza asta, dar pana la urma am zis sa ramana o urma de “real” in acest articol al meu. Dincolo de toate, eu fac o amarata de prezentare, iar Paler a scris cartea. Trebuie sa marturisesc faptul ca am fost foarte reticent in a citi cartea in primul si-n primul rand pentru ca a fost super-extra-super laudata de catre Lavi, iar cand ceva este atat de super-extra-laudat eu tind sa devin super-extra-critic.

Totusi, dupa primele doua pagini, deja am devenit parte componenta a universului absurd, simbolist, al Personajului, dupa cum il denumeste Sorescu pe acest personaj narator. Nu stiu de ce, dar pe acel pustiu peron ma asteptam ca in orice secunda sa apara un chit din burta caruia sa iasa un Iona care, mai apoi, sa-si despice burta in cautarea eului; sau sa apara un paraclisier care sa inceapa sa aprinda lumanari sau poate, ca sa intru in alt univers, o Zenobie innamorata sau poate indiferenta fata de tot si toate (de fapt, cred ca pe Zenobia ar fi gasit-o prin mlastina).

Sorescu spunea despre acest roman “Poate ca era nevoie de o carte abstracta ca “Viata pe un peron“, alb “detasata” si crancen fantastica, aparuta intr-un moment de inflatie a contingentului, de supraincalzire a realului.[...] Paler intoarce spatele documentului si pleaca mai departe, in pustiu, vorbind singur, cand mai tare, cand mai incet, cand mai pornit, cand mai blajin.”

Dorind parca sa il contrazic pe, dupa umila mea parere, unul dintre cei mai mari scriitori romani (adica pe Sorescu), eu as spune ca acest univers abstract, desent atat de clar de Paler, plin de simboluri ce au substraturi atat de puternice (de multe ori explicate chiar de personajul narator, multe pagini mai tarziu) este o realitate mai zdrobitoare ca realitatea insasi. Aceasta scapare de real (cel putin in modul in care am interpretat-o eu) nu face decat sa-l accentueze, sa-l dezvolte, poate chiar sa-l hiperbolizeze.

La inceputul cartii ni se arata faptul ca intregul roman va fi un lung monolog, un strigat, o rememorare… o modalitate prin care personajul narator sa isi poata pleda cazul inaintea auditoriului, ca si cum si-ar pleda cauza inaintea unui complet de judecata, acesta din urma avand puterea sa-l duca la plutonul de executie (prin uitare si nepasare) sau sa-l lase in libertate (prin citire si intelegere).

Personajul vorbeste despre frica, despre supunere si razvratire; despre apararea si acuzarea unuia dintre aceia care apare impotriva fricii si, mai tarziu, devine propovaduitor al ei -  Robespierre (nu stiu daca neaparat aleator, desi este un personaj dintre multe figuri istorice asemanatoare); personajul narator vorbeste despre retragere, despre cautarea divinitatii si despre cautarea destinului; despre tot ceea ce este preocupant pentru orice Eu care trece dincolo de stadiul animalic al Eului, lasand, totusi, de-a lungul romanului, o puternica amprenta personala, ramanand universal si totusi personal intr-o maniera greu de realizat.

Oricum, nu vreau sa continui prea mult pentru a nu te plictisi si as vrea sa te las sa te bucuri de aceasta carte, sa te las sa gasesti propriile conceptii despre ceea ce vrea sa fie universul abstract palerian, inceput cu acest prim roman al sau. Ca sa nu inchei de unul singur, am sa introduc un alt citat din Viata pe un peron, un citat despre pareri si preconceptii: “Si ce e mai simplu decat sa-l faci pe altul nebun atunci cand logica lui te irita? Procedand astfel, te scutesti de orice alt efort de a intelege ce spune ori de a-l combate.“