Motorul cu aprindere prin scânteie

vorbe-adanci

1. Premiză

El: Aş face dragoste cu tine…

Ea: Gata, hai să nu mai vorbim porcării. Spune-mi ceva adânc.

El: Oky.

2. Dezvoltare

El:[după o pauză în discuţie de o ora] Stii…

Ea: Ce?

El: Cum funcţionează motorul?

Ea: Nu, dar am impresia c-o să-mi spui…

El: E un piston.

Ea: Da.

El: Care intră într-un orificiu.

Ea: Ei, nu mai spune…

El: Da, da, e un piston care intră intr-un orificiu si e gata oricând, adică nu funcţionează tot timpul, are nevoie de pauze scurte să-şi revină după ce este antrenat la viteza maximă. Dar e gata oricând de acţiune.

Ea: Interesant…

El: Şi când porneşti motorul; când vrei să mergi undeva sau doar când vrei să te relaxezi, mă rog, mă înţelegi.

Ea: Da, da. Te înţeleg.

El: Se naşte o scânteie care creează mici explozii.

Ea: Ce chestie…

El: Da, şi pistonul începe încet, încet, să se mişte în orificiu datorită scânteii.

Ea: Îhâm…

El: Şi se lubrifiază orificiu şi pistonul ca să se creeze o alunecare uşoară.

Ea: Hmmm… De ce?

El: Ca să nu se creeze uzură şi să se poată mişca oricând pistonul în orificiu. Mă rog, cu timpul se uzează ambele da’ după multe, multe, folosiri. Uiţi câte.

Ea: Oooohh…

El: Da, şi atunci pistonul începe să se mişte tot mai adânc şi tot mai violent în orificiu, din nou şi din nou şi din nou…

Ea: Mmmmmm…

El: Şi continuă să se miste violent şi tot mai adânc şi tot mai violent şi mai plăcut.

Ea: Ohoooo…. şi dupaia…?

El: Şi dupaia mergi cu pluguşorul, la cum reacţionezi tu. [râs isteric]

Ea: Ştii cum aş merge eu la pluguşor?

El: Cum?

Ea: Aş scoate pluguşorul din lăcaşul său şi aş începe să-l folosesc cu mâna dreaptă şi m-aş ajuta… oral.

El: Da…

Ea: Şi aş începe să trag de buhai tot mai tare, tot mai violent.

El: Nu prea tare!

Ea: Cât trebuie…

El: Mmmm…

Ea: Da, şi l-aş da cu capul de toţi peretii camerei şi dupaia l-aş tăia în bucăţele mici, tâmpitule. Am zis fără prostii!!!

3. Concluzie

El: [după o altă pauză de o oră în conversaţie] Ştii…

Ea: Ce să mai ştiu?

El: Cum face zoom obiectivul de la apartul foto?

Ea: Uimeşte-mă…

El: Cu grjă, să nu fie tăiat.

P.S. Am bani de dat… si datorii la stat.

Scrisoare inchisa…

Nu mai am timp. Nu mai am timp de gandurile mele, de intentiile mele, de sentimentele mele, de simtamintele mele de cugetarile si extrapolarile mele… de tot. Nu mai am timp si singurele momente in care reusesc sa-mi adun parte din ganduri si sa respir, cu adevarat, este atunci cand fumez o tigara si ma linistesc. Doar atunci cand inhalez fumul gros, innecacios, inchis la culoare si morbid ma simt cu adevarat o fiinta care inspira si care expira.

Si as fi vrut sa ma pot cenzura in acest blog.post si poate sa nu-ti creez vreo urma de confuzie sau de durere sau nesiguranta. Sunt doar cinstit acum, cu mine si cu tine, pe blog.ul meu pe care eu sunt semi-zeu, creatura mult mai puternica decat oricare alta (macar aici). Nu sunt cinstit scriind toate cele pe care le voi scrie, poate nu sunt cinstit fata de tine dar permite-mi aceasta scapare de egocentrism (ca altele cateva, ale mele).

Mi-e dor de Silvia. Sincer mi-e dor de Silvia. Mi-e dor de Silvia in dimineti, cand ne trezeam impreauna si fugeam, fiecare spre propriul colt de Bucuresti. Mi-e dor de ea pe la pranz cand, inevitabil, ma suna. Mi-e dor de ea seara cand ne vedeam. Mi-e dor de ea sambata si duminica, atunci cand ne faceam planuri. Dar, de fiecare data cand mi-e dor de ea, nu-mi aduc aminte zambetul sincer si atat de aparte din primele luni. Nu-mi aduc aminte de sarutarile noastre lungi sau de orele din seara cand faceam dragoste. Din pacate, cand mi-e dor de ea nu o vad ca atunci cand imi arata printr-un simplu, inocent zambet, cat de mult insemnam pentru ea.

Imi aduc aminte de Silvia nepasatoare. De Silvia de care trebuia, cu disperare sa scap. Imi aduc aminte de privirile ei furioase, de cuvintele ei reci si indiferente. De momentele meschine si de vorbele care-mi sfasiau bucati mari din gandire, din simturi, din iubire si din tot. Imi aduc aminte de momentele in care ma privea cu un dispret si o nonsalanta aparte si de tot… stiu ca n-am facut-o sa sufere atunci cand a plecat. Putin ii mai pasa de mine si de relatia noastra. Eu eram doar ceva, din lipsa sau imposibilitatea de a avea altceva mai bun. Eram cainele mereu docil si mereu acolo pe care-l putea lovi cu bocancul iar la doua zile departarea se putea juca cu el ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Si-mi pare rau ca toate amintirile frumoase adunate impreuna cu ea sunt patate de imaginea ei nepasatoare si indiferenta, ca si cum memoria mi-ar rupe incet, incet, petalele unui trandafir frumos iar apoi le-ar lasa sa se usuce si sa putrezeasca intr-o baltoaca de apa si noroi.

Dar odata… pe neasteptate si pe nepusa masa ai aparut tu. Atunci cand sufeream mai rau. Atunci cand imi spunea mai mult si mai tare ca s-a plictisit crunt si amarnic de mine. Si n-am putut sa te am si sa lupt pentru tine asa cum ar fi trebuit, fluture mov. De aceea imi cer scuze in aceasta seara in care am putin timp pentru gandurile si sentimentele mele. Deznodamantul ar fi fost acelasi, nu-ti face griji, dar eu… eu as fi luptat mai mult. As fi avut in priviri o iubire mai arzatoare, mai chematoare, mai doritoare si mai acaparanta.

Te-as fi vrut cu mai multa ardoare si te-as fi primit cu o mai apriga dorinta. As fi fost mai romantic si mai iubitor si mai pisicos decat ma stii. Si probabil si tu, inevitabil, te-ai fi sufocat de afectiunile mele exprimate atat de impulsiv. Poate atunci ai fi inteles-o pe Silvia mai bine… poate nu?

Nu conteaza… vroiam doar sa-ti spun ca… stii, desi nu mai am timp, visez totusi la momentele noastre atat de tandre si de aparte, neintinate de neplacut si indiferenta si nepasare. Iti multumesc. Asa cum stiu c-ar trebui sa fac. Mi-e dor de tine. Atunci cand ne plimbam, atunci cand ne sarutam, atunci cand faceam sex si dragoste. Atunci cand ne scriam si ne zambeam. Si mi-e un dor crunt acum… dar o sa-mi treaca, iti promit desi nu stiu cat de mult ai vrea sa-ti promit, sau nu, asa ceva.

Eu.

P.S. Stay now cause I’m missing YOU (By Jem).

Offf…

De unde sa incep si de unde sa termin. Astazi am ramas putin nestiutor, mirat, visator, emotionat, nerabdator, dupa ce-am vorbit ultima oara la telefon. Intr-o ora trebuia sa ne vedem. Am zburat cand am iesit din birou si zambeam ca un tampit in timp ce mergeam spre gura de metrou. Am fost emotionat in sarpele de metal ce cotrobaie prin madularele capitalei si ma tot plimbam, ca un tampit, de pe un picior pe altul intr-o incercare disperata de a fi calm, macar pentru putin. Si ma simteam nebarbierit si urat si nu stiam daca vreau sa ma vezi asa. Vroiam sa ma vezi frumos (pe cat de frumos as fi putut fii) si chiar stralucitor, aparte, in camasa rosie care mi-ai spus ca-ti place.

Si am reusit sa-mi infrang emotivitatea cand am iesit prin gura metroului si te-am vazut, in buburuza ta, asteptandu-ma, zambitoare, cu semnalul deja pus pentru a iesi din parcare. Ti-am zambit calm si molcom si nu mi-am tradat, sper, toate emotiile si sentimentele ce urcau prin vinisoarele subtiri si transparente ale sufletului. Of, erai asa frumoasa, visatoare, imbracata in alb cu buzele rozalii stralucitoare, cu privirea ta atenta si mov, cu zambetul ascutit, cu parul scurt.

Si m-am indragostit, inevitabil, de tine. Nu erai ca in seara in care ne-am sarutat pentru prima data, erai altfel si totusi aceeasi. Si m-am indragostit aparte azi de surasul tau zglobiu si de ochii tai atenti si putin mirati si incruntati si putin inlacrimati si de tine, toata.

Si da, stiu, n-ar trebui sa-ti spun acestea, acum, dupa cea mai recenta dintre discutiile noastre dar mai avem putin impreuna, asa mi-ai promis si o sa te pun sa-ti tii promisiunea (desi am incercat sa nu-ti cer nimic, niciodata). Si o sa ma infrupt din tot cat imi oferi, pentru ca te-ai cuibarit adanc in sufletul meu si ti-ai asezat camera special pregatita doar pentru tine atat de frumoasa si de aparte incat mi-e imposibil sa te vreau iesind din ea.

Probabil ma crezi un natang sau un insensibil dar sa stii, mi-ai dat putere si stralucire si vigoare si dorinta de mai mult asa cum nimeni nu reusise s-o faca. Si a fost un exercitiu de acceptare a compromisurilor pentru iubiri sincere si vii asa ca-ti multumesc.

Nu vreau sa plangi acum sau vreodata. Vreau sa zambesti, vreau sa fii TU! Si inchei cu un “offf…” de dorinta si de asteptare. Esti frumoasa si atat de tu si te vreau, inevitabil te doresc.

Eu.

P.S. Si am scris pe blog, nu ti-am trimis e-mail pentru ca vreau sa stii ca nu ti-as spune “vrajeli” dupa cum ma acuzi uneori. Am fost pe cat de sincer sunt mereu aici, unde sunt cel mai eu.

P.S. 2 Acu’ am vazut videoclip.ul de la melodia asta care ma tot obsedeaza de ieri. Mi s-a facut rau… Nu stiu cum a acceptat formatia asa vieoclip. Imi pare rau, as fi vrut ceva mai frumos si mai suav pentru acest blog.post dar melodia totusi merita.

… sunt doar al tau! (+18)

I wanna run naked in a rainstorm
Make love in a train cross-country
You put this in me
So now what, so now what?

Stii, nu era un tren care calatorea de-a lungul tarii, poate calatoream noi, dincolo de camera mea, dincolo de tot. Am asteptat dimineata. Am avut nevoie de dimineata noastra, de doar doi, de flacarile lumanarilor care dansau cu o violenta aparte, lasand umbre sterse de noi prin incapere iar cand ai aparut, vesela, putin timida, mai mult tu… de o frumusete naucitoare, un zambet sclipitor, ascutit, o indepartare necaracteristica tie. “Ma intimidezi…” imi sopteau ochii tai si totusi… ma intimidai.

Wanting, needing, waiting
For you to justify my love
Hoping, praying
For you to justify my love

Am inceput sa ne sarutam dupa ce am glumit, dupa ce ne-am zambit dupa ce ne-am ales atent melodiile, dupa ce ti-am adulmecat parfumul imbatator si admirat pleoapele mov, ca aripile unui fluture. Nu m-ai muscat, nu la inceput… la inceput ti-ai intins gatul subtire, lung, spre buzele mele si m-ai sarutat suav ca si cum am fi fost doi iubiti inocenti intr-un prim sarut temator. Ca si cum… ne-am fi cunoscut, pentru prima data. Si a trecut…

I just wanna be your lover
Kiss me, that’s right, kiss me
Yearning, burning
For you to justify my love

Ador sa ma saruti, sa simt cum gusti din gura mea mirosind inca fin a tutun. Ma saruti… buzele mele sunt lipite de ale tale; limba ta deschizandu-mi-le si intalnindu-se cu a mea, intai timida, incercand usor sa-mi exploreze gandurile, apoi curioasa, vrand mai mult, si mai mult, si mai mult… “Musca-ma” striga atingerile mele. Reusesti in scurt timp sa-mi cuceresti intreaga fiinta, sa mi-o supui si sa mi-o sclavagesti, muscandu-mi buzele nevinovate, doritoare, tragand de ele, in incercarea disperata de a simti senzatia gustului de sange, doar pentru putin….

I’m open and ready
For you to justify my love
What are you gonna do?
What are you gonna do?

Iti ating umerii goi cu mainile indecise si-mi misc buzele umflate pe claviculele tale, sarutandu-le timid, coborand apoi spre sanii tai; plimbandu-mi mainile pe corpul tau, oprindu-ma doar putin pe abdomen, putin pe solduri, strangandu-te spasmodic de ele…. Ma trantesti in pat si te asezi deasupra mea, incolacindu-ma cu picioarele, eu miscandu-ma, incercand sa te patrund; tu tinand-mi capul fix intre palme, privindu-ma printre genele mov, zambind doritor, asteptand, stiind, ca o leoaica pandindu-si prada… Ma musti si musti si musti, infruptandu-te din mine, pana cand durerea si placerea deopotriva ma cuprind si te arunc in pat, iti smulg chilotii si te patrunde, iar tu ma primesti, adanc si umed si doritor, in timp ce-mi tragi capul inspre gatul tau, implorandu-ma cu privirea sa-ti respir cald peste el. Nu ma opun si gemi incet de placere “Te iubesc, te ador, te visez, te simt, te gust, te doresc, te iubesc…” Imi misc buzele spre urechea ta in timp ce ma misc violent in tine. Iti gust lobul urechii, simtind inelul dur. Imi plimb limba si te simt zvarcolindu-te de placere, gemand. Tot mai tare, mai cald, mai dulce, mai dureros… ma musti de umar si gemi, transpiratia ni se scurge prin toti porii, ne scurgem si noi intr-o ultima ramasita de placere…

Talk to me — tell me your dreams
Am I in them?
Tell me your fears
Are you scared?
Tell me your stories
I’m not afraid of who you are…

Ma las incet peste tine iar transpiratia ni se contopeste. Imi asez capul langa al tau sarutandu-ti linistit gatul ud ca mai apoi sa-mi ridic privirea pentru a ma uita atent in ochii tai, descoperind un zambet calm, adanc, stiind cum incet, incet de placut, ies din tine desi tu ma strangi cu putere parca dorind sa ma pastrezi, macar inca putin. Imi plimb mana peste chipul tau zambitor, cautandu-ti sufletul printre priviri, printre buze. Iti zambesc pe cat de tandru sunt in stare. Sanii tai, striviti de pieptul meu, abdomenul tau, lipit de al meu… porii nostrii simtindu-se, devenind o singura persoana, pentru o secunda… si stam asa, ascultand melodiile ce ne impresoara, zambindu-ne mangaindu-ne. Ma ridic incet si ies cu totul din tine plimbandu-ma putin prin camera ca mai apoi sa ma asez din nou, pe perna amintind de foste iubiri, ca sa mai stam ceva vreme fara sa ne spunem nimic important si totusi “Te ador, te doresc, te iubesc… sunt doar al tau.” Te ridici si mergi sa faci un dus iar eu te urmez, putin sfios, putin intrebator. Tu ma tragi in cada, langa tine si stam sa ne curga firicele de apa pe piele, printre noi, departe de noi, in timp ce noi ne sarutam si ne atingem trupurile inca fierbinti…. si atunci, printre izvorase de apa, printre sarutarile noastre umede, printre mangaierile noastre din nou febrile… “te iubesc, te ador, te visez, te simt, te gust, te doresc, te iubesc, eu…”

P.S. 1 Pictura: Mark Chagall – Red Nud (1954 – 1955)

P.S. 2 Versuri: Madonna – Justify my Love

“Străluciri” – Basm (sub)cult

Din păcate “Crăiasa Fluture si Îngerul Nopţii ” suna prea… de basm, aşa c-am ales “Străluciri” deşi seamănă cu “Despărţiri” al lui Onetti desi nu cu “Remuşcare” a lui Ian McEwan, după cum spusese iniţial chiar persoana după care este scris personajul Crăiasei Fluture.

Era astăzi ca altă dată, pentru că dacă n’ar fi nu s’ar mai povesti, era aici sau în alt loc, acolo unde totul e noroc… şi şansă; era un regat, regat de mult uitat, acel regat îndepărtat, regat al celor înaripaţi, regatul fluturilor albi.

Peste acest regat domniseră mulţi regi haotici şi nesiguri, vanituoşi, nechibzuiţi cârmuitori de suflete şi vise. Totuşi, la un moment dat, o aparte Crăiasă, dintr’o ţară’ndepărtată, Prinţesa Gloire, un fluture dureros de frumos, puternic şi măiestos cu aripi mov presăsarate cu nestemate ce străluceau în noapte, a aşezat liniştea şi pacea peste regatul fluturilor şi totul ar fi trebuit să devină perfect, ca’n basme.

Din păcate, după lungi căutări şi frământări, după lupte cu balauri şi căpcăuni, nu a venit „şi au trăit fericiţi pân’ la adânci bătrâneţi” pentru că totuşi, totul nu s’a desăvârşit; regatul fluturilor albi, atât de fragil, la fel ca vietăţile ce trăiau în el, nu ar fi putut exista fără lumina de noapte ce răsărea din aripile mov ale Crăiasei aşa că, pentru binele supuşilor săi, Gloire s’a închis, însingurată dar împăcată, într’un înalt Turn de Fildeş din care strălucea, peste tot regatul, lumina ei, bine’cuvântată. Aşa treceau, zile şi nopţi iar Crăiasa ajunsese tristă, aruncându’şi ale sale raze peste dominionul ei ce inflorea şi devenea tot mai frumos.

Altundeva, acolo unde timpul este azi, un continuu prezent, totul mai puţin decât nimic iar nimicul mai mult decât tot, dincolo de zi sau noapte, de ieri sau de mâine, de dealuri sau văi de mări sau ape curgătoare; acolo unde toate se coagulau şi rămânea nimic, în lumea fără lume; în lumea Spiritelor, Tibru, un Înger care gândea pre mult să fie Înger adevărat şi totuşi nu destul să fie Ghiavol, cu trupul negru, ca smoala, cu aripile albe, strălucitoare precum razele Lunii, călătorea prin Cetele Îngereşti, prin diferite feeri necunoscute, găsindu’şi un rost.

De fapt, Îngerul nostru, căuta ceva ce nu ştia că este. Ceva ne’denumit, ne’simţit, ne’atins, ne’pipăit, ceva ce nu era acolo dar totuşi el căuta pentru că atât putea să facă, atât ştia să facă chiar dacă, poate o făcea degeaba. Arhanghelul Gavriil, Voievodul Îngerilor, auzind însă de el, l’a convocat pe Tibru în faţa Tronului său pentru a’i pune rânduială în viaţă, după cum se pricepea şi Voievodul mai bine.

Sala mare a tronului, avea o boltă ţesută cu raze de soare, împodobită cu sclipiri de iubire iar pilaştrii erau din flăcări nemuritoare. Podeaua era de nori iar tronul era un Gând Dumnezeiesc, făurit de Stăpânul a Toate. De jur împrejur, şedeau îngeri falnici, luminoşi, cu straie croite din înţelepciun şi iubire, din linişte şi pace iar lângă tron stăteau strajă, doi Îngeri cu suliţi de diamant. Pe tron era falnic Arhanghelul Gavriil, ţinând în mână sabia sa de foc.

Când Tibru intră, până şi trupul său întunecat se lumină dar nu îndeajuns pentru a fi cu adevărat alb. Acesta’ngenunche înaintea Arhanghelului şi’şi înfăşură trupul cu aripile sale strălucitoare, ascunzându’şi urâţenia.

Arhanghelul Gavriil, privind spre supusul său drag, pentru că toţi cei ce stăteau sub mâna sa conducătoare îi erau ca fii, a grăit cu blândeţe „Spune’mi, iubitul mieu Tibru, ce rost doreşti să ai în scump regatul meu?”. Acesta, compleşit de frumuseţea şi strălucirea acelor locuri, grăi nechibzuit şi spuse „Dacă aş şti, Măria Ta, n’aş fi aci, ci unde’ar trebui…

Mâniat de cuvintele nemaiauzite, insultătoare, ale lui Tibru, Gavriil se ridică de pe tronul său, îşi ridică a sa măreaţă sabie de foc şi dori să taie aripile strălucitoare ale Îngerului Întunecat dar n-o făcu. Opri lama de foc din lovitura mistuitoare şi începu a se plimba în jurul supusului său, cugetând.

Te voi face…” grăi Gavriil după puţină chibzuinţă „Te voi face face Înger peste Noaptea Pământului, după cum ţi’i straiul de’l porţi. Te vei naşte atunci când măiestosul Soare va apune şi vei muri atunci când el va răsări. Ale tale aripi vor fi stele iar tu… vei fi noapte. Din întunericul tău vor răsări monştrii iar tu vei fi urât şi nedorit. Să îmbătrâneşti odată cu Luna şi să fii tânăr cu ea. Asta’ţi este pedeapsa pentru insulta adusă Mie şi tronului Mieu.

Tibru n-a mai avut ce spune şi se lăsă purtat de cei doi Îngeri străjeri afară din sala tronului, afară din Regatul Îngerilor. Se lăsă aruncat în timp şi spaţiu pe acel Pământ dur… şi era noapte şi strălucea; şi era zi şi murea.

Trecea timpul pe lângă cele două personaje de basm ca şi cum totul ar fi fost nimic. Tibru, murind si renăscând, Gloire strălucind şi încetul cu încetul disipându-se în propria singurătate. Totuşi, într-o seară bătrână, în care aripile lui Tibru erau obosite după atâta strălucire, aşteptând, să renască o Lună nouă pentru a reîntineri, Îngerul Nopţii simţi atingerea îndepărtată a unei alte străluciri. Simţi lumina Turnului de Fildeş şi se apropie, întâi sfios, apoi din ce în ce mai curios, se prinse de peretele turnului apoi intră în încăperea în care şedea Crăiasa.

Aceasta se sperie, văzând cum întunericul însuşi, cu toată lumina nopţii, pătrundea în singuratica odaie şi scose un strigăt ce-l făcu pe Tibru să se întoarcă, respins, înapoi pe cer. Totuşi, nici unul din cei doi nu uită acea întâlnire aparte iar o lună mai târziu, când aripile Îngerului erau la fel de secătuite, fără lumina puternică a Lunii, Crăiasa îşi îndepărtă ale sale raze de pe regat şi le îndreptă spre întunericul cel mai întunecat iar acolo găsi o vagă siluetă, un trup scheletic şi plăpând, negricios, absurd. Acolo stătea Tibru, privind spre ea curios şi tremurând.

Doar câteva secunde se priviră cei doi, fără să’şi spună ceva, fără să se cheme sau să se dorească. Se priviră şi văzură cum nimicul era atât de adânc iar noaptea pretutindeni. În acele câteva secunde, haosul se instaură peste regatul fluturilor iar Crăiasa’şi auzi supuşii suferind şi pierzându’se în istorie aşa că’şi întoarse a sa strălucire de la Îngerul Întunecat, pierzându’l din a ei lumină.

Totuşi, Tibru îşi strânse ale sale puteri şi se încumetă, pentru a doua oară, să pătrundă în camera Crăiesei. Lumina ei se război cu strălucirea lui nocturnă dar până la urmă cele două se pierdură una în cealaltă, se contopiră şi se mistuiră, încetul cu încetul. „Poartă-mă acolo unde totul e nimic, acolo unde lumina e orice, acolo unde timpul e doar azi, unde doar întunericul străluceşte...” şi Tibru o fură pe Crăiasă şi o ridică în cele mai întunecate ceruri, căutând un drum înapoi în locul din care fusese gonit, căutând o cale de a se întoarce.

Ştia că nu va găsi nimic dar căuta acel ceva pe care-l tot căutase şi ceva din atingerea Crăiesei, din încleştarea mâinilor ei în jurul trupului său smolit… ceva din ea, poate strălucirea, îl făcea să-şi dorească tot ce ea-şi dorea. Iar ea… ea nu vroia altundeva. Ea vroia niciunde; ea, pentru prima dată, era din nou ea, şi vroia ceva doar şi numai pentru ea, vroia din întunericul lui, aşa că muşcă din trupul negru, muşcă din noapte din nou şi din nou până când, obosită, realiză că undeva sub ei, dincolo de ei, dincolo de tot, valuri de armate ale fluturilor albi urcau pentru a-şi aduce Crăiasa înapoi.

Nu veniţi!” ţipa ea disperată, strângând tot mai puternic trupul întunecat. „Staţi acolo unde sunteţi, războiţi-vă… de ce nu mă lăsaţi să fiu eu, eu şi noaptea. De ce nu mă lăsaţi să strălucesc şi să mă-nfrupt din ce nu pot avea?” Dar fluturii nu auzeau sau poate n’ascultau şi se tot apropiau. Se prinseră de aripile ei strălucitoare şi o traseră cu toată putere lor spre pământ.

Şi atunci se făcu zi iar Îngerul Nopţii muri. Trupul de care Crăiasa se ţinea cu atâta disperare dispăru iar ea se lăsă trasă înapoi de fluturii albi ce-o doreau cu ardoare.

Poate şi în ast’seară Îngerul Nopţii intră în camera Crăiasei şi se războieşte cu lumina ei, o fură şi o lasă să se înfrupte din trupul său întunecat. Poate şi în noaptea asta Crăiasa fuge de supuşii ei albi în întunericul cel mai întunecat dar noaptea, ca orice noapte, este mistuită de o altă dimineaţă, Îngerul moare iar Crăiasa se întoarce la propria singurătate din Turnul de Fildeş pentru că, din păcate, poveştile în care eroii trăiesc pân’ la adânci bătrâneţi, împreună şi fericiţi, au adormit de mult.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 29 other followers