Scrisori din VID

EU SUNT VIDUL. Eu sunt întunericul pe care fiinţele conştiente îl cutreiera cu nave spaţiale, cu plante gigantice sau animale supraponderale. Eu sunt cel prin care sorii îşi trimit razele nemiloase şi tentaculele invizibile, ce forţează planetele sa se rotească în jurul lor, atingandu-le cu priviri arzătoare.

Probabil cel mai important este însă faptul ca prin mine se transmit undele îmbuibate cu vorbe şi particele mici de suflete, ce încapsulează frânturi de sentimente intangibile, dar la fel de existente ca mine.

Doar spunându-ţi acestea poate vei crede ceea ce este înşirat rând cu rând în cuvintele ca nişte mărgele aparent lipsite de valoare dar ce poartă prin ele însele dor şi iubire, uitare şi disperare, gânduri meschine si vise înalte sau mai pe scurt, orice reprezentând fiinţa, aşa cum este sau nu este ea.

 

Nu pot…

(niste imagini cu tot cu greseli gramaticale)

Pielea ei, fină ca însăşi aerul ce străbate câmpul gălbui, în timpul verii. Puţin umedă, transpirată. Nurii mici, roşiatici atingându-mi pieptul. Buzele ei vii mişcându-se pe lângă ale mele. Ochii întunecaţi privind cu tandreţe întregul meu chip.Un sunet de viaţă frământând încăperea. O dulce dorinţă absurdă se înfiripă între mângâierea ei adoratoare şi pielea mea umedă. O lacrimă se coborâ pe obrazul ei, unindu-se cu mici sclipituri de transpiraţie.

Se opri. O secundă dintr-un infinit, se opri. Se lăsă cu totul peste trupul meu cald, îmbălsămat în propria sudoare. Mă îmbrăţişă. Lăsă ca părul ei să-mi acopere privirea, să-mi mângâie obrajii, să mi se lipească pe buze. I-am simţiti suspinul lângă urechea dreatpă. A început să murmure ceva.

S-a ridicat din cearşafurile albe şi s-a apropiat de fereastra ce dădea spre infinitul spaţiu. Urmări cu degetul subţire o planetă pe lângă care trecea transportorul. Trupul ei subţire, luminat de stelele îndepărtate. Contururile ei pictate peste fereastra înaltă cam de statura unui om, se modificau la trecerea fiecarei stele. Privii aştrii pentru câteva secunde, îi atinse pe câţiva cu degetele. Cânta la lumina lor cum făcuse adesea cu claviatura de acasă.

“Nu vreau…” a spus privind stelele în continuare. “Nu vreau.” A repetat întorcându-şi privirea spre mine. Nu-i puteam vedea chipul. În cameră era întuneric. Ştiam însă. Plângea. “Nu pot…” a suspinat întorcându-se spre stele.

I-am privit trupul pentru câteva secunde. Am încercat să spun ceva. Aş fi vrut să mă apropii. Nu puteam. Mi-era frică. Mi-era frică de lacrimile ei. De privirea ei pierdută. De atingerea ei goală. Totul devenise vid. Totul devenise nimic de prea puţină vreme. Mi-am lăsat capul în pernă. Destinele noastre damnate de propriile vicii plateau acum prin întunericul luminat de stele îndepărtate.

“Îmi pare rău.” Am spus coninuând să privesc negrul camerei. Suspină. “Îmi pare rău.” Mi-a răspuns. S-a apropiat de pat, s-a aşezat lângă mine. I-am simţiti mâna lipindu-se de a mea, i-am simţit trupul legându-se cu disperare de al meu. I-am simţit lacrimile. I le puteam mirosi. Am sărutat-o pe obraz. Gust de sărat.

“Ce viitor ar avea…” a vorbit după câteva secunde. “Ce viitor ar avea pe o navă pierdută prin spaţiu. Fără un pământ care să-l aştepte?” Înţelegeam. Eram obişnuiţi cu lungi călătorii prin spaţiu dar nu învăţasem încă să trăim fără o mamă Terra care să ne aştepte. O casă care să ne primească în braţele ei tatuate cu amintiri. Am închis ochii. Am văzut ultima imagine a pământului, un mare glob în culori închise, cu terenuri gri-strălucitoare, deşertice.

Am deschis ochii. Întuneric. Priveliştea către stele. “Aşa e… dar totuşi…” Am încercat să explic acea disperată încercare de a mă prinde de un viitor inexistent. Nu puteam. I-am mângâiat spatele încet. Sudoarea devenise rece, cleioasă. Ne atingeam, ne legam unul de altul sperând să treacă. Sperând să dispară acel sentiment al deşertăciunii, al lipsei de scop. Era ca şi cum firele destinelor noastre ar fi fost tăiate dar noi trăiam în continuare.

“Nu putem…” a continuat. “Nu putem să lăsăm un suflet tânăr să ajungă aici. Fără viitor. Fără speranţă.” Mi-a mângâiat chipul nebărbierit. Nu mă mai sichiseam să mă bărbieresc. Nu mai avea sens. Cine să mă acuze că sunt neîngrijit? Cine să mă privească şi să-mi spună că mâine am o întâlnire la care trebuie să fiu prezentabil? Cui să-i mai pese?

“Dar ar fii speranţă pentru noi…” am şoptit, atingându-i mâna cu care mă mângâia, presând-o de obrazul meu. Încercând s-o păstrez pe veci acolo.

Şi-a retras mâna. S-a dus la geam. M-am ridicat din pat şi am încercat să-i prind umerii rotunzi, strălucind de la atingerea stelelor îndepărtate. Am simţit-o pentru o secundă apoi trupul ei făcu un pas spre geam. Trecu dincolo de el. Se întoarse spre mine şi-mi zâmbi. La început precum stelele însele iar apoi cu un ultim suspin. Dispăru printre liniile negre dintre stele.

“Nu!!!” Am început să urlu. Să lovesc cu disperare geamul spre vid. “Vino înapoi… te rog… te rog…” Pumnii au început să mă doară. M-am dus spre masa din marginea încăperii, am ridicat-o şi-am aruncat-o spre geam. S-a lovit de stele şi-a căzut pe podeaua de metal. Am alergat spre geam, m-am izbit cu umărul de el. Tot trupul a început să mă doară.

Un gaz începu să apară în încăpere. “Nu!!!” am urlat, lovind cu disperare geamul spre stele din nou şi din nou şi din nou. “Nu…” Am simţit podeaua dură ce se apropie de mine. Întuneric.

Pământul mohorât, măcinat de veacuri omeneşti se îndepărta de hubloul navei. Am strâns-o în braţe pe cât am putut de mult. “Hai să facem un copil…” i-am şoptit atunci. Nu a răspuns. Am văzut doar trapa de ieşire a deşeurilor deschizându-se cu ea de partea cealaltă. Mi-a zâmbit. La început precum stelele însele iar apoi cu un ultim suspin.