Vis in Vis

Nici nu stiu de unde sa incep… am inceput. Macar atat am reusit sa fac cum (nu) trebuie. Sper sa nu ma apuce pandaliile si sa ma trezesc ca rescriu acest blog.post pentru ca nu suport chestia asta. Deci… a fost… m-a lasat fara cuvinte… (si totusi scriu un blog.post… desi probabil cele trei puncte de suspensie sunt mai descriptive si mai cuprinzatoare decat cuvintele mele. Totusi n-as fi putut face un blog.post din trei puncte de suspensie, ar fi fost prea abstract chiar si pentru mine, iar punctele de suspensie pot fi interpretate si negativ.).

Hai sa vorbesc despre titlul blog.post.ului. Initial am vrut sa-l denumesc “Surprize, surprize” apoi m-am gandit sa combin titlul dorit initial cu titlul spectacolului la care am fost si sa numesc blog.post.ul “Vis in surprize” sau vice-versa, dar atunci as fi pangarit puritatea originalului si as fi alterat, domolit, surprinzatorul surprizei, asa c-am ramas la “Vis in vis“, concertul – spectacol sustinut de Alexandrina & Band + Trupa Fantasmagoria.

Sa incep totusi cu inceputul. Nu… nu cu inceputul incepului, de tipul Dr. Carl Sagan care spune ca daca vrei sa faci o placinta de mere din nimic trebuie sa incepi cu crearea unui univers, ci cu inceputul acestei seri (adica al serii trecute)… care nu a avut loc la apusul acestei zile (de fapt, a avut… ma rog, practic a avut, teoretic planul pentru aceasta seara a fost conceput de vreo saptamana, dupa spusele iubitei mele). EU am fost implicat in el atunci cand am primit o invitatie (de fapt, am fost implicat de cand am inceput sa ascult Alexandrina… iar intru in circumstantialitate) de la iubita mea, marti seara parca, prin care am fost invitat (ca doar nu poti fi felicitat printr-o invitatie… ar fi prostesc) la o seara plina de surprize (“Surprize, surprize”) in oras.

Eu m-am gandit la doua lucruri: la prostii pe care nu le voi descrie aci deoarece doresc sa pastrez blog.post.ul -18 nu +18 si la un concert Alexandrina (Hristov). De ce Alexandrina (la intrebarea “De ce prostii?” nu cred ca are rost sa raspund)? Pentru ca tot ce-i place Lavinicai eu cel putin apreciez, dar mai tot din ceea ce mie-mi place, Lavi nu prea apreciaza (titicul meu, pentru c-o sa citesti acest articol, o sa-ti dau cateva exemple: jocurile pe calculator, fotbalul american, Batman, Star Wars… si lista poate continua), iar pe Alexandrina nu a inghitit-o niciodata pentru ca o considera urata, increzuta, plictisita, iar versurile nu au incarcatura metaforica necesara pentru a face din melodii ceva consistent (ca sa clarific, eu cred ca pur si simplu nu sunt pe aceeasi lungime de unda, Alexandrina si Lavi adica). Pe deasupra, un concert Alexandrina era singura solutie plauzibil de “iesit in oras” (mai ales ca Mass Effect 3 nu apare pana-n prima-vara… de ce am zis asta… ca sa-mi cumpere un joc nu trebuie sa iesim in oras… ma rog, Placebo sigur nu era prin Bucuresti, nici Linkin Park – nici nu stiu daca as vrea sa mai vad LP – sau mai stiu eu ce alta formatie straineza as vrea eu sa vad).

Imediat ce-am primit invitatia am intrebat, prima oara, daca e un concert Alexandrina si apoi daca ne mai intoarcem seara acasa. Lavi mi-a spus scurt ca n-are bani de hotel si la un concert de-al Alexandrinei n-ar putea sta nici in ruptul capului. Deci… era clar Alexandrina (cred ca mi-am gresit meseria, trebuia sa ma fac detectiv… Tibilica Detectivu’ lu’ Peste) si stiam ca are (Alexandrina) ceva mare in perioada asta, dar Lavi n-a recunoscut nimic.

Si a venit joi seara. Am pierdut o seara de mers cu icoana (sper ca nu s-a suparat nimeni pe mine c-am lipsit). Afara incepuse sa fulguiasca/ploua… nimeni nu stia cu exactitate. Lavi se imbracase (inca de dimineata, c-am luat-o de la servici) intr-o rochie scurta si decoltata si se cocotase pe tocuri (este o “fana” innraita a mersului pe tocuri) iar pe mine ma obligase sa port cei mai subtiri blugi ai mei (recent achizitionati) si o camasa subtire ca… subtire rau, care nici nu mergea bagata in pantaloni sa mai inchida spatiile de patrundere a frigului (daca sufera ea sa sufar si eu, nu?). Am plecat din parcare si pe jos luceau felinarele (adica asfaltul era o vasta intinere lucioasa… si alunecacioasa). Fulgii intrau printre stergatoare si nu prea se distingeau masini, doar faruri de ceata. Am ajuns cumva la servici la Lavi, am ajuns cumva si la Universitate, am si parcat masina cumva.

Afara ploua/fulguia (am facut o inversiune constienta intre cei doi termeni folositi si mai sus, pentru a arata gradul de fulguire-ploaie). La un prim popas, Lavi m-a dus la un restaurant pe acolo pe langa Universitate, acolo unde am fost noi la prima intalnire si unde mai avea putin si-mi baga o clatita pe gat, ignorand spusele mele repetate: “Sunt in post…” (asa e iubita mea scumpa si draga pe care o iubesc…). Am mancat niste pene arabe (probabil de la un vultur spion expulzat care a trebuit sa-si vanda penele pe la postitori…) care au fost asa, sa nu-mi ghiorţăie maţele (ce-mi place expresia asta, se apropie putin de ţâţe… asta e un cuvant), pentru ca eu mananc vreo 2-3 vulturi cand ma apuc de pene arabe.

Lavi tot tragea de timp, se tot mosmondea, ma tot intreba ca unde ma grabesc. Eu stiaaaaaahahaham ca mergem la Alexandrina, dar vroiam s-o pun in garda sa recunoasca tot. Nici d’a dracu’ n-a vrut. Pana la urma s-a lasat plecata si, dupa o oprire la masina ca-mi uitasem pipa electronica acolo, si una in pasaj la Universitate unde am dat 5 lei pe o clama 10 la un leu lipita cu superglue de o floare din carton, am ajuns cu chiu cu vai pe drumul spre Lipscani (eu stiam unde mergem… ea zicea ca mergem la tarabele de pe Lipscani sa ne uitam la prostioare, dar ce comerciant statea sa vanda carton si fimo pe frigurile alea…).

Pe drum spre Lipscani ne oprim la un bar in culori de pe Intrarea Selari. Totul rezervat (in mintea mea deja era gata prinsa… deci ce sa mai, era pac-pac). Mai facem doi pasi si trecem pe langa Interbelic si pentru ca eu nu intrasem nici o data acolo desi-mi dorisem de multe ori, am zis sa intarzi putin momentul glorioasei mele victorii si sa bem o cafea (stiam ca Lavi o sa aiva nevoie pentru ca n-o suporta pe Alexandrina). Mai pierdem vreo ora pe acolo, ne mai pupacim etc. si se face 7 juma’. Lavi devine nervoasa (spectacolul incepea la 8). Se duce la baie, ma grabeste, dau repede toti banii din portofel pe 2 cafeiuri (glumesc… e Lipscani, e normal ca o cafea sa coste 8 lei… aveam bani la mine, in caz ca Lavi isi facuse vre’un calcul prost). Lavi ma ia la brat si-mi zice sa merem pe la tarabe. Eu eram numai un zambet… Ea se tot chinuia sa se mai uite printr-o vitrina cu luminile stinse, pe la o vinarie secata, dar doar asa,  in treacat… (ar fi fost culmea ca dupa acest lung expozeu despre Alexandrina si Surpriza chiar sa ma fi dus doar la tarabe si apoi acasa… asta ar fi fost cel mai tare, eventual sa fi trecut prin fata Teatrului numa’ ca sa-mi faca in ciuda).

Asa am ajuns la Teatrul de pe Lipscani… (stii ce ar fi fost si mai tare? Sa trecem pe langa Teatru, sa mergem pe la tarabe si apoi acasa si acolo sa scoata Lavi biletele nervoasa si sa spuna “Daca ma bati la cap, ciuciu Alexandrina!”… cred c-as fi ras o saptamana). Sala mica (Sala Rapsodia), veche si nereconditionata, cu perceptibili curenti de aer care vajaiau prin crapaturi, scaunele prost amplasate (eu am vazut pe un sfert de scena capul tipului din spate… cred ca cei din spatele meu au vazut jumate din scena numai capul meu… am capul mare), dar de cum s-a lasat intunericul si tipii din Trupa Fantasmagoria au intrat in scena am uitat de toate, iar cand Alexandrina a inceput sa cante mi s-a zburlit parul tot pe mine (si am mult… mai putin pe cap) si am inceput sa plang (ma rog, mi s-au umezit ochii rau… si nu am umoare apoasa). Nici nu stiu exact care-a fost prima melodie, cred ca “Fata merge pe jos“.

Concertul a fost suuuuuperb. Alexandrina a fost cum m-am asteptat sa fie, trupa cu care canta asijderea, trompetistul a facut-o pe Lavi sa se indragosteasca de el (da… ma rog), iar Trupa Fantasmagoria… nu stiu cum sa ii descriu, chiar nu stiu (nu m-am gandit niciodata ca ce iese din puric suflet mananca da’ asa-i). Tot spectacolul a fost un maxi-videoclip live. Superb.

Revenind la Alexandrina, nu pot decat sa o aseman cu Alina Manole (au acelasi concept… singure cu trupa si ele stau pe scaun). Alina insa are o vigoare, o spontaneitate (sau o mimare impecabila, energica, a spontaneitatii) care Alexandrinei ii lipseste probabil asta diferentiindu-le cel mai mult, ca aparitii scenice. Tocmai de aceea nu pot decat sa laud acest concept de concert-mima, concept care nu o umbreste pe Alexandrina ci o potenteaza (ii potenteaza recitalul live, parerea mea). Ideea este c-am fost dat pe spate, surpriza iubitei mele s-a transformat, pe parcursul spectacolului, in S!U!R!P!R!I!Z!A!

Trebuie sa mergi sa vezi acest concert… sa… sa-ti spulbere nervii si sentimentele. Cica mai este odata in februarie. Fenomen care merita simtit…

P.S. Iubita mea e cea mai tare…

P.S. 2 Trebuie sa asculti Pijamalele reci… se aud foarte frumos… mai feminin decat sarmalele.

Google tara mea!

Desi Romania e in plina criza politico-grevista (asta e cuvant nou) si economica (cica!) eu cu a mea iubita am inceput s-o ducem ceva (doar ceva…) mai bine dpdv. economic asa ca, duminica seara (ce tocmai a trecut) ne-am luat si noi, ca doi tineri cosmopoliti si cu ceva carti citite la activ (nu prea multe, ca invatatura prea multa duce la nebunie), bilete la Teatrul Foarte Mic, la o piesa ce parea, cel putin dupa titlu si dupa prezentare, una foarte buna.

Google tara mea! este singura piesa care nu mi-a placut, din cate am vazut la Teatrul Foarte Mic. Ce pot sa spun? Actorii au jucat foarte bine; decorurile si scena au fost foarte, foarte reusite; jocul scenic, cu unele mici exceptii, a fost extraordinar. Atunci ce n-a mers? Pai… autoarea piesei a incercat sa impuste doi iepuri dintr-o data si inca doi iepuri care mie nu-mi plac deloc la gust.

Care sunt aia doi iepuri? Discriminarea fata de negrii si fata de tigani (RROMI) in Romania. Pai cum naiba sa pui aistea doua discriminari impreuna? In primul rand ca eu am vazut asa putini negrii prin Romanica de pot sa-i numar pe doua degete (si normal ca vrei sa faci poza cu maimuta cand vezi asa putine live) iar in al doilea rand, discriminarea asta fata de tigani a inceput sa se imputa si sa devin asa, foarte americanistica.

Pai stai asa domne… eu am multe cunostinte tigani. Ma comport fata de ei cum ma comport fata de orice Roman. Pana acum, n-am intalnit decat un singur tigan care sa aiba IQul peste 70 si sa aiba alte idealuri in afara de “facut bani”. Si cu negrii ce sa am? Am vazut doi pe strada, am cunoscut o mulatra parca (nu-mi aduc bine aminte) si n-am avut nicio treaba.

Daca exista discriminare aia era in perioada comunista (sau a lu’ Antonescu) si nu se numea discriminare ci planificarea populatiei/ocrotirea rasei/cum vrei tu sa-i zici. Care e diferenta dintre discriminare si politica oficiala? Pai… eu vad discriminarea la nivelul (pre)conceptiilor sociale iar politica oficiala e politica oficiala (stiu ca nu-i corect da’ asta-i delimitarea mea). Asta-i viata.

Ma rog… trecand peste problema de fond si ramanand la forma de expunere… in poveste este vorba de o domnisoara mulatra care e discriminata in societatea romaneasca si care vrea sa mearga in Uganda (sau Dumnezeu stie unde) ca sa-si intalneasca tatal. Mama ei e discriminata c-a nascut o mulatra (mama era alba) si prietenul cel mai bun al mulatrei este un tigan (RROM) care e, si el, discriminat. Intelegi? Iubitul mulatrei are un tata care discrimineaza si el e frustrat si si frasu’ e frustrat pe tema asta si asta se mai si bate cu unii care i-au pus mana pe fund (CUR chiar e curu’ actritei) iubitei lui (mulatra).Intelegi?

Pe deasupra, seful tiganului (RROMului) este casatorit cu o doamna (fosta domnisoara) care avea cea mai buna prietena o tiganca pe care n-a mai vazut-o de mult (ca se cam certasera sotii pe probleme etnice). La scoala, fata doamnei (fosta domnisoara) statea in banca cu o tigancusa (RROMa) care fusese (cica!) discriminata pentru ca fusese singura pedepsita intr-o problema care le-ar fi privit pe amandoua (fetite). Intelegi?  Pana la urma mulatra a plecat in Uganda si se simte acolo romanca si discriminata iar tigancusa nu fusese discriminata, chiar fusese vina ei. Pe deasupra, exista anumite pauze in firul narativ in care se simuleaza discutii pe forum sau explicatii ale sentimentelor personajelor. Intelegi?

Prea multe resurse puse intr-o alambicare de 90 de minute care, pana la final, nu mai transmite nimic si doar putinele momente hazlii (nu omorice, doar hazlii) au reusit sa ma tina acolo (asta si faptul ca mereu era cate un actor in usa si in plus, nu vroiam sa-i stric placerea Lavinicai de a sta pana la finalul piesei).

Deci… pot sa-ti spun sa NU TE DUCI LA PIESA ASTA DE TEATRU! (Google tara mea!) Sincer… e scrisa prost. Foarte prost. Cat despre aia doi iepuri impuscati de-odata… n-a murit niciunu’ si pe deasupra acum stau bine mersi la casele lor si au si copii.  Nu glumesc… m-au chemat in vizita.

P.S. Si, pe deasupra, n-are nicio legatura cu titlul… Google tara mea!… ma gandeam si eu la o drama despre realitatea in care tinerii stau toata ziua in casa, nu mai comunica real ci doar virtual… chestii d’astea.

P.S. 2 Blog.post.ul meu prost a zis mai multe ca piesa de teatru care necesita (n.a. regulat!… ca se joaca si sambata asta) mult mai multe resurse. Si e si mai hazos (n.a. RAZI! HaHAHA!)

P.S. 3 E proasta piesa. NU TE DUCE LA EA! Mergi la Closer sau la Sado Maso Blues Bar sau mergi la un film sau stai acasa (macar nu dai 40 de lei pe asa o piesa…)

Mass Effect 2

Saga continua…

…si cam atat. De 5 zile ma joc Mass Effect 2. De 5 zile iubita mea s-a saturat de FarmVille,  de mirosul meu (in stare de putrefactie), de barba mea nerasa, de lipsa mea de atentie. De 5 zile lupt impotriva Blue Suns, Eclipse si mai ales impotriva Reaper.ilor si a noilor creaturi de uz casnic, Collector (de fapt Protheans dupa o lunga perioada de decadenta). De 5 zile visez noaptea la momentul final, cel in care voi trece prin Releul Omega 4 si voi ajunge la baza Collector.ilor pentru a o distruge. De 5 zile…

Si am ajuns, iar acum un mic gol s-a nascut in sufletelul meu plini de cicatrici din razboaiele mai vechi sau mai noi. Dupa 5 zile am reusit sa termin Mass Effect 2, ucigand doar 2 fiinte, membrii ai echipei de specialisti, plus alti cativa multi membri ai echipajului noului Normandy… dar toti stiau ca moartea le va surade, odata sau de mai multe ori de-a lungul pelerinajului alaturi de mine, in incercarea de a salva universul cunoscut… din nou. Pentru cei mai curiosi (si mai doritori de dispute) i-am pierdut pe Jacob (care mereu mi s-a parut cam artificial si fata de care, personal, nu m-am atasat) si pe Mordin (de care-mi pare foarte rau, mai ales ca poate-ar fi reusit sa vindece Genophage.ul).

A fost o lupta buna (ar fi spus Grunt), desi toti membrii echipajului mi-au pus la indoiala increderea in The Illusive Man, atunci cand n-am distrus baza Collector.ilor si am lasat-o intacta. Nimeni nu ma intelege… nici macar Jack, fata de care mi-am aratat dragostea si admiratia si pe care am reusit, cu greu, s-o fac sa mi se deschida (cu totul…). Reaperii se apropie, inevitabil vin sa curme orice forma de dezvoltare naturala (dezvoltare oricum curmata, pentru oameni, prin Relee, prin contactul cu specii superioare si, recent, prin obtinerea noii nave a Collector.ilor). Impotriva lor niciun sacrificiu nu e prea mare, niciun risc asumat nu este lipsit de necesitate…

Dar, lasand la o parte micul sentiment de goliciune pe care un joc ca acesta sau o carte buna imi lasa in suflet, dupa inevitabila terminare, Mass Effect 2 este un joc foarte bun. Are o poveste impresionanta, captivanta, plina de personaje care mai de care (desi Shepard e un Don Juan si jumatate, mai avand putin si dandu-se si la Thane) mai antrenante, mai demne de ascultate, un gameplay sa-i zicem imbunatatit (desi echipa ta asculta cu greu ordinele tale, chiar si dupa loializare, datorita problemelor de miscare din interiorul jocului), o grafica net superioara si un The Illusive Man cu vocea lui Martin Sheen, care va ramane probabil, personaj de referinta in toate jocurile pe calculator.

Dar… si este un DAR (adica e mare), jocul e mult, da’ mult mai liniar decat Mass Effect (1). Cand am aterizat pe Citadel, ma gandeam cu groaza la toate straturile pe care le voi avea de strabatut pentru diferitele misiuni… cand colo, 3 etaje cu cate 2 magazine si 2 misiuni. Pe deasupra, exista alte 3 lumi tot la fel de mici sau si mai mici, fiecare cu cate 2 – 3 misiuni si cam atat. Pai mai tata (ca sa citez dintr-un mare profesor in viata), in Mass Effect cand intram intr-un oras simteam ca-am intrat intr-un oras nu intr-o hala de 100 pe 100. Lume peste lume, etaje peste etaje… Mass Effect a fost, fara doar si poate, incercarea disperata de a fi Gothic in spatiu. Ma asteptam ca Mass Effect 2 SA FIE Gothic in spatiu (adica, mai reusit a fost Red Faction: Guerilla in sensul asta).

Atentia este pusa pe actiune, miscarea este limitata… lucru care m-a dezamagit, sincer… pe deasupra, level up.urile mult inferioare (pentru tot prostu’ care se crede RPGist), mai ales ca ma asteptam din moment in moment sa apara un ecran nou cu un sistem mai detaliat de dezvoltare, si lipsa de sistematizare a upgrade.urilor navei, armelor, bioticelor, scuturilor, armurilor etc. fac din acest joc un RPG lamentabil.

In alta ordine de idei, conectarea cu personajele se face, in Mass Effect (1) pe straturi si avand in vedere inclinatiile tale, daca erai paragon erau apropiate de tine anumite personaje, daca erai renegade se apropiau de tine altele. Mi se pare absurd ca fiind paragon sa mi-o trag cu Jack (lucru pe care l-am si facut) sau sa fiu cel mai bun prieten cu Garrus (ceea ce am fost) sau cu Mordin (la fel) in conditiile in care ei aveau viziuni asupra propriilor actiuni, diametral opuse fata de ale mele.

Si, daca esti printre cei care acum lesina gandindu-se la Mass Effect 2 sa stii ca nu spun ceea ce spun cu rautate, o spun cu sinceritate si cu umilinta, dar mai ales cu un mare, mare regret. Poate Mass Effect 3 (la care deja se lucreaza) va fi o combintatie intre 1 si 2… sa speram.

P.S. Nu reusesc sa instalez DLCurile alea… si n-am bani sa cumpar jocul in original.

P.S. 2 Daca, cumva, din greseala, ai drumuri prin strainataturi ceva mai evoluate economic si poti sa faci o fapta buna si cu acest mic si insignifiant blogger si gamer si ce mai consideri tu ca sunt, poate imi faci si mie rost de cele doua romane (poate 3) cu privire la universul Mass Effect: Revelation si Ascension… eventual si Retribution, daca o aparea pana atunci. Platesc cat costa (n-or fi mai mult de 10 – 15 euro de caciula)….

P.S. 3 Detalii despre experienta iubitei mele… experienta unica, in istoria mea dar demna de citit si recitit, pe blog.ul ei plin de miesme comice, dar mai reale ca oricand.

Mica dezapezire

Nu am de gand sa scriu, in acest blog.post, despre dezapezitul din capitala, subiect tratat probabil de sute si mii de soferi in diferite discutii, la o bere, la o tigara, la o cafea, la masa, eventual pe blog.uri. Dupa umila mea parere, se poate circula si pe zapada, cu mai multa grija, la fel de bine pe cat se poate circula pe asfalt. Problemele le creeaza soferii, mai ales aia care ajung sa circule pe contrasens, depasind coloane de masini lungi, chiar si de vreo 500 de metri, 1 km, in ideea ca ei au testicule in plus, iar cu aceste ocazii si le pot arata.

Dar suntem romani, iar asta ne doare la orgoliu… aparent. Deci… nu vroiam sa scriu despre strazile Bucurestiului dupa prima zapada ci despre curatat masina, de aici si titlul “mica dezapezire”. Ca sa intelegi: mama, pentru ca vrea ca baiatul ei sa aiba tot ce-si poate dori un tanar de varsta mea (mai putin droguri), si-a cumparat un Logan MCV (cu banii aia putea sa-si ia un second de toata frumusetea, dar mama e nationalista si uraste second.urile) si mi-a lasat mie masina (fosta actualmente) familiei, un Logan 1.6 (cumparat la finele anului 2005), cu tot ce poate avea un Logan pe el (geamuri electrice, ABS, MMC, XXX, ZZZ  si toate celelalte prescurtari care pe mine nu ma intereseaza, dar care, cica, fac viata de sofer una mai usoara).

Eu i-am spus mamei ca nu-mi trebuie masina, dar ea a tinut neaparat sa am una, ca na, sunt tanar si-n focuri (de-ar fi si masina in focuri… despre asta putin mai jos), asa ca, daca pe mine ma intreaba cineva “asta-i masina ta” eu ii spun “nu, e a lu’ mama”, si chiar asa e. Pana o sa-mi cumpar eu masina o sa mai dureze… vreo cativa ani. Acum ca am lamurit “etimologia” masinii mele, sa trec si la problema in cauza.

Prima zi oficial de iarna, adica cu ceva zapada, urma sa fie, aparent, una usoara. Cativa fulgi de nea se asezasera pe masina mea alba si au fost usor de indepartat. Am ajuns eu frumos, dar mai incet si dupa unele probleme, la Facultate, am parcat-o si mi-am vazut de cursuri (asta se intampla pe la 7 jumate dimineata, marti). Pe la 12 ghici ce? A inceput sa ninga… si sa ninga, si sa ninga… etc. Mama mi-a transmis “nu veni cu masina, las-o acolo”. Cine o asculta? Seara la 8, cand sa deschid si eu portiera ca omu’ normal ghici ce? Nu vroia sa se deschida. Trec eu la celelalte portiere si dupa multe chinuri reusesc sa urc si la volan (YUPE!).

(Asta nu e o poveste cu punct culminant asa ca daca citesti in continuare sa nu te astepti la vreo poanta sau vreo gluma, sa zici in mintea ta “sunt multi prosti pe lumea asta” sau “asa e la inceput” sau mai stiu eu ce.) Conduc ce conduc, cu 30 la ora, de zici ca toti “participantii la trafic” aveau masini pline cu clovni la defilare, si ajung la Gara de Est (de la gara acasa fac, intr-o zi normala, 5 minute, 10 daca nu ma lasa si pe mine nimeni sa trec si tre’ sa fortez intrarea) iar acolo s-a stricat toata distractia. 1 ORA am stat intr-o coloana in care ala care se credea mai jmeker simtea nevoia sa o ia inainte, pe sens opus, ramanand impotmolit, blocand traficul… etc.

A doua zi dimineata normal ca nu m-am mai dus cu masina (ca doar n-am tampit) si culmea… soselele libere. Asta da prostie. Si vine a treia zi… ta dam! (adica ieri). Imi iau inima in dinti, zic ca merg cu masina si cobor cu cheile-n maini si talonu’n buzunar sa o dezghet (pe la 6.30 dimineata). Am inghetat ca un… stii tu expresia, pana sa reusesc sa dau jos gheata de pe parbriz ca si asa prin luneta nu mai vedeam nimic.

La Facultate normal c-am facut un curs din 2 (era ziua lu’ P.F.D. si n-a venit la Facultate) si norocul meu ca s-a pomenit unu’ sa aiba un colindat la o Facultate din Politehnica, ca de nu as fi mers bou si m-as fi intors vaca. Si pe la ora 4 dau sa intru si eu in masina si sa merg spre casa (unde iubita mea de abia ma astepta… si eu de abia asteptam sa ajung la ea) cand colo… nicio usa nu catadicsea sa se deschida. Trag, imping, fortez (manerele alea de plastic sunt sensibiloase rau), pana la urma proptesc bine ambele maini in portiera si reusesc s-o deschid. Am inghetat din nou ca un… stii tu, de fapt, si mai rau ca un… si pe deasupra, dupa ce toata masina se incalzii, m-am pomenit ca-mi apareau si toate usile deschise… dracia dracului!

Deci… IARNA E FRUMOASA! Cand nu ai masina… Au revoir, ma duc sa dezapezesc parcarea.

P.S. Poza e facuta cu cateva ore in urma… si Lavi vrea sa mergem in Cora… si inca ninge. Eu nu mai dezapezesc masina aia nici sa ma bati cu caloriferu’ incins.

P.S. 2 Am dezapezit masina mea, masina mamei, parte din parcare si intrarile de la bloc. Pe deasupra, imi ingheata usile de la masina si nu vor sa se mai deschida. Mamei cica nu i s-a intamplat pana acum… ce naiba?

La multi ani!

La multi ani iubita mea scumpa si draga. E tarziu in noapte si as vrea sa-ti scriu multe, dar am promis ca nu voi scrie despre tine nimic, mai ales pe blog, pentru ca vreau sa te pastrez doar la mine in camera, la mine-n suflet, in gand, dar mai ales in viata.

Mi-e dor de tine cand nu esti, salivez dupa tine cand te imbraci sexy sau cand nu te imbraci deloc, te ador pentru cand ai grija de mine si ma cicali sa-mi pun papucii in fiecare zi…

La multi, multi ani fericiti!

P.S. Ma bucur tare mult ca ti-a placut cadoul meu. Am avut mari dubii…

P.S. 2 Te iubesc!

FarmVille

FarmVille

Tin sa spun, de la bun inceput, ca acest blog.post va fi unul scurt si necaracteristic pentru blog.post.urile mele (adica va fi ceva mai vulgar, datorita elementelor ce trebuiesc amintite si enumerate aici pentru o expunere cat mai clara a imaginii dezvoltate de-a lungul ultimelor doua – trei zile).

Totul a inceput de la Vivi, ale carei articole le citesc adesea deoarece au un umor aparte, oltenesc as putea spune (cel mai bun articol al ei) si, probabil, cel mai important, are blog.post.uri scurte si nu am timp sa fiu furat de alte elemente internetice pana sa termin de citit. Problema nu e ca ii citesc eu articolele ci ca le citeste si Lavi (n.a. iubita mea). Si intr-o zi, Vivi se apuca si povesteste despre FarmVille (n.a. un joc facebook). O zi mai tarziu ma intreaba si iubita mea “Auzi, da’ cum se joaca FarmVille.ul asta?”

Si din acea zi viata mea n-a mai fost aceeasi (n.a. din cauza jocului). Eu stiam cu ce se mananca FarmVille pentru ca o vara intreaga am stat cu ochii beliti in fata calculatorului, asteptand sa-mi ajunga atacurile alea de Triburile (care se miscau incet ca naiba datorita catapultelor) si sa mi se mai construiasca vreun fort care sa-mi ofere siguranta impotriva invadatorilor… si vreo 3 luni am calatorit prin spatiul S.W. Combine… si vreo alte doua luni mi-am facut eu clan cu Cyber pe Dark Pirates… Deci… stiu cu ce se mananca jocurile WepPageBased (nu stiu care le e titulatura oficiala, dar eu asa am hotarat sa le denumesc).

Speram, doar, sa n-o prinda flagelul acesta ghiavolesc si pe iubita mea pentru ca, in situatia respectiva, lucrurile n-ar fi stat prea bine. Oricum, pentru ca eu sunt un iubit iubitor (n.a. doh!), am intrat in FarmVille, mi-am facut si eu ferma si apoi i-am aratat si Lavinicai cum se face una (pentru ca eram sigur c-o sa ma intrebe diferite informatii pe care nu puteam sa le aflu decat daca stiam si eu de ele). Asta se intampla acum, deja, 3 zile. In prima zi eu am stat pe acasa si totul a fost bine, ne-am programat la 11 noaptea plantatii, dar am avut timp si de alte trebi’…

Ziua urmatoare (n.a. ieri; n.a. 15.10.2009) am sarbatorit 6 luni de cand am facut dragoste prima data (n.a. aaa…mor; n.a. sex; n.a. ne-am tras-o) dar, iubita mea, normal ca-mi da mesaj pe la 11 si-mi spune “Mi-am muls o vaca. Iti mulg si tie vaca in cateva minute ca-i aproape gata.” (n.a. normal ca-n ziua precedenta eu am tot zis glume de genul “La cat mangai vaca asta pana la urma mi-o trage ea mie”) iar eu i-am raspuns “Mulge-o bine, sa nu ramana niciun picur…”… si asa am tinut-o toata ziua, cu muls de vaci, cu programat de plantatii… seara, am sarbatorit 6 luni de cand… (n.a. stii tu) punand dovleci care sa se faca pana a doua zi dimineata la 7, apoi, obositi, ne-am culcat. Si povestea nu se incheie aci…

A doua zi dimineata, eu m-am trezit putin mai devreme si cand am simtit trupul cald al iubitei mele nu m-am putut abtine si am inceput si eu s-o mangai, cum face omu’ indragostit, pe colo, pe colo (n.a. si eu pe jumatate adormit)… pana cand a suna ceasul, iubita mea sare din pat, aprinde calculatorul si se asaza in fata monitorului… aveam de cules dovlecii care se faceau pe la 7 dimineata si de plantat capsuni.

Pe deasupra, actualmente, pagina mea de facebook este plina cu prieteni despre care habar n-am, dar pe care i-am invitat aleator in speranta ca au si ei cont de FarmVille si pot sa-mi devina vecini. Acum, eu am vinerea libera asa ca astept sa ajunga lumea la servici si sa dea animale pentru adoptat… Viata e cruda!

P.S. Iubita mea, stii ca eu glumesc, nu tre’ sa ma iei in serios… la multi ani pentru prima zi de dupa prima zi in care ne-am tras-o… (n.a. aaa…mor; n.a. am facut dragoste).

P.S. 2 Si, pentru ca deja  pot sa ma numesc un mic cunoscator al jocurilor WebPageBased, trebuie sa recunosc ca FarmVille nu e un joc rau, dar are cateva minusuri, cum ar fi neprezentarea minutelor pana la terminarea recoltei si, pe deasupra, imposibilitatea de a transfera bani vecinilor… in schimb, e fain.

Maidanul cu dragoste

Maidanul cu Dragoste

Dintre toate cele 7 carti cumparate de mine si de iubita mea, pana acum, din B.P.T. (Biblioteca Pentru Toti), de la Jurnalul National, “Maidanul cu dragoste” este prima citita. Am citit si “Trei dinti din fata” , dar intr-o editie necenzurata (dupa cum am spus si atunci) iar, in Jurnalul, a aparut aceea cenzurata, dupa cum mi-a spus Raluca (m.t. adica “mai tarziu” am aflat de la Ralu ca de fapt a fost tot versiunea necenzurata). Asa, sa revin la subiect. “Maidanul cu dragoste” este scris de Gheorghe Petre Mihai sau G.M. Zamfirescu, “poetul” subcitadinului romanesc din perioada interbelica; scriitorul (marilor) sperantelor taranilor veniti la oras, cu placeri animalice si aspiratii imposibile.

Istoric, tema adusa dramatic inaintea cititorului de catre G.M. Zamfirescu este una neabordata pana atunci de literatura autohtona, mai ales deoarece mediul descris de catre autor este unul ce imbina misticismul si (daca mi se permite) barbarismul rural, specific traditionalismului, cu deceptia si (daca mi se permite) parvenitismul urban, specific modernistilor. Datorita mediului si nu numai, “Maidanul…” este foarte greu de “inchis” intr-un anumit gen, intr-un anumit curent.

In roman se impletesc trei fire narative ce se intrepatrund doar datorita locatiei, comuna personajelor. Toate cele trei intamplari isi au ca punct central “mahalaua cu nume rusinos”, loc in care convietuiesc majoritatea personajelor (un fel de Merlos Place made intr-o Romania in plina reforma… – parca Romania a fost mereu intr-o reforma continua, saraca de ea). Naratiunea centrala, avand perspectiva narativa la persoana 1, naratiune din care se nasc alte doua fire narative importante si din ele multe altele de plan tert, este cea care dezvaluie mahalaua avand calauza un pusti, intre copilarie si adolescenta, un pusti care-si defineste existenta prin aceasta mahala metaforizata, poate excesiv, de ochii inocenti inca.

Initial am citit cu multa placere romanul deoarece, desi avand unele scapari din perspectiva narativa aleasa, este un fel de “amintiri din copilarie”, un basm real, poate prea dur de real, despre trecerea in adolescenta a unei mici haimanale, Iacov, probabil prea sensibila fata de tot din jurul sau, un personaj totusi extraordinar pus inaintea evenimentelor ordinare (crunt de ordinare).

Dupa lungi contemplari ale maidanului, avand perspectiva copilandrului razvratit si pierdut prin propriul mediu, Zamfirescu incepe o povestire in rama, dar pierde (voit sau nu, asta nu stiu) perspectiva persoanei intai si ajunge sa formeze un fir narativ total desprins de acela initial. Astfel, povestirea in rama se pierde si cititorul se confrunta cu naratorul omniscient, naratorul care nu este promis initial. In prima dintre cele doua naratiuni secundare este vorba despre iubirea unui rus, boier razvratit impotriva bolsevismului, cizmar in mahala, pentru o grecoaica adesea batuta de sotul ei, un grec proprietar de brutarie.

Itele acestei povesti se descos incet, desi unele elemente ale misterului sunt anuntate de catre pataniile tanarului Iacov. In finalul acestui prim fir narativ se vede si marea problema a lui Zamfirescu: in momentele culminante ale actiuni el nu reuseste sa se desprinda de ale sale analize psihologice si descrieri ample pentru a oferi o exaltare demna de incarcarea de pana in acel moment (e ca si cum ai face sex fara orgasm… ca sa ma exprim enorm de plastic).

Dupa finalizarea primului fir narativ secundar, autorul revine la perspectiva naratorului-personaj pentru o bucata de vreme pentru ca, dupa alte vreo 2-3 capitole de cautari existential-sexuale, sa ajunga la cel de-al doilea fir narativ, initial descris din perspectiva lui Iacov, iar apoi prinzand viata si dezvoltand (pentru a doua oara in acest roman) naratorul de persoana a 3-a.In acesta, este vorba despre un fel de hexagon conjugal (daca nu si mai bine) si arata relatiile adultere ale unui cuplu de oameni crescuti, educati si traiti in mahala.

Si aici punctul culminant se pierde intr-o descriere si-o analiza psihologica ampla si poate doar umorul negru si ironia investigatiei din finalul celui de-al doilea fir narativ salveaza putin din mandria unui ansamblu atat de bine cladit, dar prost definitivat (ca o cladire dintre cele mai rezistente, dar tencuita de orbi cu maini taiate… desi comparatia asta s-ar putea sa nu fie perceputa de catre tine corect deoarece implica elementul estetic).

In final, dezvoltarea personajului principal de la inceputul cartii este pierduta si probabil, cel de-al doilea roman al seriei “Bariera”, (primul fiind “Maidanul…”), “Sfanta mare nerusinare” urmand sa reia personajul Iacov si sa-l dezvolte (sper ca mai mult in cel de-al doilea roman decat in primul).

Ca sa inchei, “Maidanul cu dragoste” nu este un roman bun, dar nici unul prost, iar tema abordata, rara in literatura romaneasca interbelica, face din acesta unul de referinta, o monografie a maidanelor… sau poate zic prea mult.

P.S. B.P.T. de la Jurnalul are niste carti editate foarte, foarte bine. Noi n-o sa le luam pe toate, dar mai avem cateva, din trecut, care trebuiesc citite, asa ca, la prima restabilire a bugetului, ne vom apuca de cumparaturi literare.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 28 other followers