Esquire

(Muama… iar n-am mai scris de o caruta de vreme pe aici. Parca am abandonat cu totul acest blog al meu care face anul aista 4 ani de fiintare. Sincer am fost ocupat. Mi s-a busit placa video de la calculator in ultimul hal iar acum am facut ghidusia de a conecta laptop.ul la monitor, la boxe si la periferice pentru a-mi da impresia ca sunt acasa. Am si uitat ca mi-e stricat calculatorul si azi am vrut sa-l aprind… Am mai fost ocupat cu instalatul de jocuri prea vechi pentru a merge pe Vista dar tocmai bune pentru a merge pe laptop.ul care desi e o achizitie recenta nu are placa video… Am mai fost ocupat cu Revista ASTO, a carui editor sunt in aceasta luna si la care am tot lucrat de cand cu noul redactor sef… Am fost ocupat cu blogul ASTO, cu proiectele ASTO… Am fost ocupat cu lincentele… si cu lenea, si cu statul degeaba… revenind la subiectul in cauza, in seara asta mi-am cumparat Esquire.)

Esquire… de fiecare data cand cumpar revista, inainte de a o rasfoi, de a-i citi titlurile si de ma uita la poze, facandu-i un preview, o degustare pe cinste inainte de cina luate pe indelete si care dureaza cateva zile, o  miros. Da, o miros indelung si adulmec foile scoase cu multe zile in urma de sub tipar dar care pastreaza totusi mirosul specific datorita foliei in care este ambalata revista. Esquire nu este Esquire daca nu miroase ca Esquire. Ca tutun, aproape.

Esquire este probabil cea mai apetisanta (ca sa pastrez registrul culinar) revista masculina de main stream de pe piata autohtona. Am citit mai multe reviste de-a lungul timpului de la Man’s Health la FHM, trecand prin Playboy… multiple numere, ca sa nu zica cineva c-am picat eu pe un numar prost, dar niciuna din acestea nu-mi da impresia c-as fi destept. Esquire o face. Ma face sa ma simt destept, cu stil, interesant… ma face sa ma simt un roman destept get beget, consumist pretentios si moderat, corporatist autocentrist si mascul stilat.

Prima data cand am citit Esquire a fost cam acum vreun an de zile. Parca era Kate Beckinsale pe prima pagina si scria mare “Cea mai sexy femeie din nu stiu ce an…”. Am rasfoit atunci revista pe tren, in drum spre Slatina, orasul natal al iubitei mele si am fost surprins de calitatea materialelor, de efortul pe care parea ca l-au depus cei din redactia revistei pentru a scoate de sub tipar ceva palpabil, lipsit de artificialitate, de sloganuri autosuficiente, lipsit chiar de globalismul asta macabru care vrea sa ma faca sa cred ca nu mai sunt roman, ca sunt european, ca sunt om dar ca nu mai sunt roman.

In acel numar a fost un lant de articole despre bucatelele, mici ce-i drept, de Romania care merge bine, in ciuda tuturor lucrurilor care merg prost. Imi venea sa plang de fiecare data cand terminam de citit cate unul din acele articole. Simteam ca Romania aia care reuseste este si Romania mea dar ca nimeni nu vrea s-o vada, s-o admita, s-o recunoasca, s-o constientizeze.

De atunci am agatat de pe la chiscuri mai multe numere ale revistei iar ultima (de fapt, pen-ultima), aia cu Rebengiuc (nu Rebenciuc, RebenGiuc) pe prima pagina, pozand intr-o postura apropiata de busturile romei antice, m-a dezamagit cumplit. Era pe 3 luni… (acum realizez ca toate sunt pe 3 luni… deci doar de acum 3 luni sunt dependent de Esquire. ABSTRACT… ca sa citez din Robotzi) cumplit m-a dezamagit! Am zis ca fac misto si pe la mijlocul lui ianuarie m-am plimbat pe la chioscurile de ziare sa intreb de revista. Niet! Prin februarie am facut la fel. Niet! (nu stiu de ce nu intram pe site.ul revistei ca sa aflu asa dar ce conteaza?) Curat-murdar m-a dezamagit… si am impresia ca m-a si indobitocit. Pai stiti ce citesc eu de doua luni jumate pe toaleta, pe tronul fericirii indubitabile? Libertatea! Pe bune… si Cancan de vreo doua ori. Am inceput sa ma uit si la TV. Esquire e de vina… ca daca aparea lunar, puneam ban la ban, nu fumam o zi si-mi cumparam revista.

Da… revista asta nu-i de mine. Se vede de la o posta… daca te uiti la revista de la spate. Pai n-o sa-mi permit eu Mercedes-Benz ever si chiar daca mi-as permite oricum nu mi-as cumpara unul. Din principiu. De aici si din toate celelalte reclame de prin revista rezulta ca eu nu sunt targetul acestei reviste totusi… ma face sa ma simt destept si in acelasi timp stilat, asa ca nu pot renunta la ea, e ca un drog care ma poarta intr-un eu altfel, intr-un eu in care nu cred ca doresc sa evoluez dar un eu dulce (vezi, am pastrat registrul), ori si cum, la care nu vreau sa renunt (parca-s schizofrenic).

Oricum, azi mi-am cumparat revista. E cu Marcel Iures pe coperta. Foarte ridat. Miroase aproape a tutun. Diminetile mele pe scaunul rusinos vor fi din nou, la fel.

Maidanul cu dragoste

Dintre toate cele 7 carti cumparate de mine si de iubita mea, pana acum, din B.P.T. (Biblioteca Pentru Toti), de la Jurnalul National, “Maidanul cu dragoste” este prima citita. Am citit si “Trei dinti din fata” , dar intr-o editie necenzurata (dupa cum am spus si atunci) iar, in Jurnalul, a aparut aceea cenzurata, dupa cum mi-a spus Raluca (m.t. adica “mai tarziu” am aflat de la Ralu ca de fapt a fost tot versiunea necenzurata). Asa, sa revin la subiect. “Maidanul cu dragoste” este scris de Gheorghe Petre Mihai sau G.M. Zamfirescu, “poetul” subcitadinului romanesc din perioada interbelica; scriitorul (marilor) sperantelor taranilor veniti la oras, cu placeri animalice si aspiratii imposibile.

Istoric, tema adusa dramatic inaintea cititorului de catre G.M. Zamfirescu este una neabordata pana atunci de literatura autohtona, mai ales deoarece mediul descris de catre autor este unul ce imbina misticismul si (daca mi se permite) barbarismul rural, specific traditionalismului, cu deceptia si (daca mi se permite) parvenitismul urban, specific modernistilor. Datorita mediului si nu numai, “Maidanul…” este foarte greu de “inchis” intr-un anumit gen, intr-un anumit curent.

In roman se impletesc trei fire narative ce se intrepatrund doar datorita locatiei, comuna personajelor. Toate cele trei intamplari isi au ca punct central “mahalaua cu nume rusinos”, loc in care convietuiesc majoritatea personajelor (un fel de Merlos Place made intr-o Romania in plina reforma… – parca Romania a fost mereu intr-o reforma continua, saraca de ea). Naratiunea centrala, avand perspectiva narativa la persoana 1, naratiune din care se nasc alte doua fire narative importante si din ele multe altele de plan tert, este cea care dezvaluie mahalaua avand calauza un pusti, intre copilarie si adolescenta, un pusti care-si defineste existenta prin aceasta mahala metaforizata, poate excesiv, de ochii inocenti inca.

Initial am citit cu multa placere romanul deoarece, desi avand unele scapari din perspectiva narativa aleasa, este un fel de “amintiri din copilarie”, un basm real, poate prea dur de real, despre trecerea in adolescenta a unei mici haimanale, Iacov, probabil prea sensibila fata de tot din jurul sau, un personaj totusi extraordinar pus inaintea evenimentelor ordinare (crunt de ordinare).

Dupa lungi contemplari ale maidanului, avand perspectiva copilandrului razvratit si pierdut prin propriul mediu, Zamfirescu incepe o povestire in rama, dar pierde (voit sau nu, asta nu stiu) perspectiva persoanei intai si ajunge sa formeze un fir narativ total desprins de acela initial. Astfel, povestirea in rama se pierde si cititorul se confrunta cu naratorul omniscient, naratorul care nu este promis initial. In prima dintre cele doua naratiuni secundare este vorba despre iubirea unui rus, boier razvratit impotriva bolsevismului, cizmar in mahala, pentru o grecoaica adesea batuta de sotul ei, un grec proprietar de brutarie.

Itele acestei povesti se descos incet, desi unele elemente ale misterului sunt anuntate de catre pataniile tanarului Iacov. In finalul acestui prim fir narativ se vede si marea problema a lui Zamfirescu: in momentele culminante ale actiuni el nu reuseste sa se desprinda de ale sale analize psihologice si descrieri ample pentru a oferi o exaltare demna de incarcarea de pana in acel moment (e ca si cum ai face sex fara orgasm… ca sa ma exprim enorm de plastic).

Dupa finalizarea primului fir narativ secundar, autorul revine la perspectiva naratorului-personaj pentru o bucata de vreme pentru ca, dupa alte vreo 2-3 capitole de cautari existential-sexuale, sa ajunga la cel de-al doilea fir narativ, initial descris din perspectiva lui Iacov, iar apoi prinzand viata si dezvoltand (pentru a doua oara in acest roman) naratorul de persoana a 3-a.In acesta, este vorba despre un fel de hexagon conjugal (daca nu si mai bine) si arata relatiile adultere ale unui cuplu de oameni crescuti, educati si traiti in mahala.

Si aici punctul culminant se pierde intr-o descriere si-o analiza psihologica ampla si poate doar umorul negru si ironia investigatiei din finalul celui de-al doilea fir narativ salveaza putin din mandria unui ansamblu atat de bine cladit, dar prost definitivat (ca o cladire dintre cele mai rezistente, dar tencuita de orbi cu maini taiate… desi comparatia asta s-ar putea sa nu fie perceputa de catre tine corect deoarece implica elementul estetic).

In final, dezvoltarea personajului principal de la inceputul cartii este pierduta si probabil, cel de-al doilea roman al seriei “Bariera”, (primul fiind “Maidanul…”), “Sfanta mare nerusinare” urmand sa reia personajul Iacov si sa-l dezvolte (sper ca mai mult in cel de-al doilea roman decat in primul).

Ca sa inchei, “Maidanul cu dragoste” nu este un roman bun, dar nici unul prost, iar tema abordata, rara in literatura romaneasca interbelica, face din acesta unul de referinta, o monografie a maidanelor… sau poate zic prea mult.

P.S. B.P.T. de la Jurnalul are niste carti editate foarte, foarte bine. Noi n-o sa le luam pe toate, dar mai avem cateva, din trecut, care trebuiesc citite, asa ca, la prima restabilire a bugetului, ne vom apuca de cumparaturi literare.

Impreuna

Daca tot a trecut Craciunul, am gasit ca este momentul potrivit pentru a-ti povesti despre un roman pe care l-am primit de la Mos Craciun cu ceva vreme in urma si pe care l-am citit cu ceva vreme in urma dar doar acum am gasit dispozitia necesara pentru a vorbi despre el.

“Impreuna” este cel mai recent roman al scriitoarei de origine franceza, Anna Gavalda. Starleta a literaturii pentru mase, franceze, Anna Gavalda s-a lansat cu un roman scurt pe care l-am prezentat si eu pe acest insignifiant blog al meu, numit “O iubeam” prin care, scriitoare si-a dezvaluit stilul atat de concis, de usor de citit si de simplist, transformand-o, peste noapte, intr-o autoare de Best Seller.

Si da, este literatura pentru mase. Pentru omul care n-are timp sa stea sa citeasca descrieri lungi-lungi sau analize (im)pertinente ale societatii sau psihologii umane etc. Este o literatura in care ti se prezinta totul pe fata, cu mici invarteli a naibii de previzibile. Cu acel umor aparte, al scriitoarei, pe care-l presara in toata literatura ei, cu dialoguri ascutite si uneori dulci, cu personaje sfasiate care reusesc, putin cate putin sa-si reaseze piesele de puzzle ale gandurilor si sa ajunga la o viata normala, Anna Gavalda reuseste sa pun cap la cap un roman acaparant pe care-l citesti dintr-o suflare (doua… ca doar “Impreuna” are 600 de pagini)

“Impreuna” este, mai mult decat orice, un basm contemporan. Da,te daca as vrea sa extind putin aceasta paralela as putea defini donatorii, ajutoarele, protagonistul dar marea diferenta dintre un basm si acest roman este ca, protagonistul este mai degraba Ileana Cosanzeana si nu Fat Frumos iar antagonistul este trecutul zbuciumat si furtunos.

In roman este vorba despre 4 personaje: Camille – pictorita care a decazut din propriile aspiratii; Franck – bucatarul tanar incercand sa-si cladeasca un viitor; Philibert – nobilul dintr-un secol pierdut si Paulette – bunica lui Franck ce nu mai poate sta singura si ajunge initial la un sanatoriu de batrani.

Relatia dintre aceste personaje dezvolta naratiunea, naratiune ce se centreaza in jurul lui Camille, cea personajul enigmatic si totusi atat de cald… si incet, vietile incalcite ale acestor personaje se descalcesc si se deznoada pana cand se ajunge la un final mai mult decat fericit. De basm… lipsind, in final, doar “si au trait pana fericiti pana la adanci batraneti”.

Dupa cum am spus initial, Anna Gavalda scrie o literatura pentru mase dar este o literatura incantatoare prin simplitate, prin lipsa ideilor sau a personajelor prea complexe, puse in situatii prea complexe. Este o literatura de un vikend linistit si melancolic in care e frig afara iar sub patura Parisul din “Impreuna” poate primi contururi aparte.

Povestea Noptii

Sunt cateva carti lasate de mine printre rafturile pline cu multe alte carti, pentru a fi descrise si recomandate, sau nu… spre a fi citite. Din pacate, lipsa dispozitie necesare nu mi-a permis sa-ti povestesc despre multe altele dar in aceasta, deja dupa-amiaza de sambata, dupa vreo 2 ore de ascultat melodii a la club, la maxim (mi se intampla mai rar sa-mi vina cheful, dar si cand imi vine… am cu ce!) am zis sa-ti spun cate ceva despre “Povestea Noptii“, roman al lui Colm Toibin, imprumutat de la Fluturele meu Mov si tocmai terminat de citit, de vreo 2 zile, de mine (doar de aia am plecat la vanatoare de literatura, vineri seara). Cred ca m-am hotarat sa-ti povestesc despre carte pentru ca de doua nopti, primesc voci prin difuzorul telefonului, intre vis si realitate auzite, de la al meu Fluture si vreau sa las ceva in urma, aci, pe blog.

Colm Toibin este un scriitor de origine Irlandeza, eseist, prozator, critic literar si jurnalist. Este o figura importanta in mediul literar contemporan britanic si international si de aceea, am ramas putin scota de simplitatea stilului intrebuintat (din nou, cum povesteam si acusi ceva vreme despre “Fecioarele Adormite” s-ar putea ca stilul sa fie mult mai interesant, aparte, in limba originala dar in traducerea romaneasca nu m-a impresionat).

Povestea Noptii este un roman despre Argentina trecand prin trei perioade din istoria  ei moderna, la una dintre ele, autorul fiind personal prezent ca jurnalist. Naratiunea se desfasoara la persoana 1 si totul se observa printr-o analiza fina, externa, a unui om auto-marginalizat, in parte, datorita sexualitatii sale. Si da, mi-a fost recomandat pentru ca este un roman ce are ca personaj princial un homosexual dar in adevar, nu acesta este epicentrul povestii, nu sexualitate, prezenta din abundenta, face jocurile ci mai degraba starea de cautare a unei identitati sociale ce dainuia peste o tara in plin proces de transformare.

Asa ca, pe scurt, Povestea Noptii este un roman ce incearca o prezentare obiectiva si neatenta a unei societati ce doreste sa se metamorfozeze, ca un intreg, iar ochii prin care se facea aceasta prezentare sunt ai unui homosexual. Nu stiu exact ce altceva sa-ti mai povestesc despre aceasta carte. Nu este o carte dificila ca forma (pe alocuri mi s-a parut chiar insignifianta la acest capitol) dar are un fond punternic. Pe de alta parte, imaginile de ordin sexual, pentru ca doar acestea sunt atent descrise, sunt directe, nu bruste dar poate putin cam dure si totusi reusesc sa nu devina obscene.

Finalul scrierii este, daca mi se permite o ciudata legatura, finalul a doua vieti si in acelasi timp, duce cu gandul la primele randuri din carte. Se incepe cu ultimul an de viata al mamei personajului principal si se icheie cu momentul in care personajul principal se intoarce in apartamentul sau vechi, alaturi de iubitul sau, asteptandu-si, unul alaturi de celalalt, moartea. (scuze de spoiler.areala)

Eu iti recomand aceasta carte, daca ai stomacul pentru a putea parcurge niste sene sexuale dintre doi barbati (eu era sa trec peste sincer…) si ti-o recomand pentru ca, sincer, pentru mine, a fost de-a dreptul fascinant sa pot vedea lumea prin ochii unei persoane cu alte orientari sexuale decat ale mele.

Lordul Luminii

Cand fusei la Gaudeamus cu Diana i-am recomandat o carte, “Lordul Luminii” pe care ma tot chinuiam s-o citesc de ceva vreme dar care-mi placuse din motive necunoscute (cunoscute dar vreau sa par misterios) in ciuda naratiunii lente. Acum vreo 3 zile Diana apare pe YM si ma intreaba daca pot sa scriu o scurta recenzie la acest roman pentru metropotam si eu am zis “Sigur” doar sunt “AN ATTENTION WHORE” asa c-am scris recenzia care a aparut pe metropotam, eu fiind foarte fericit deoarece, ei bine, sunt mediocru si cand apare cate ceva scris de mine intr-un loc vizitat de multi am orgasme multiple. Ba nu am. Pacat ca barbatii nu pot avea orgasme multiple pentru ca atunci le-as avea.

Ideea e ca articolul tocmai a aparut si pe deasupra am voie sa-l postez si la mine pe blog. Nu ca n-as fi avut oricum odata ce e articolul meu si am drepturi asupra lui conform legii 8/1996 dupa cum imi spunea mediocrul ala de pseudo-fotograf, dar e frumos sa ceri voie inainte de a publica pe propriul blog articole scrise pentru oriunde altundeva sau cel putin eu ma simt nevoit sa cer voie deoarece, ei bine… deci… recenzia.

Lordul Luminii este romanul S.F. al scriitorului american Roger Zelazny, roman câştigător al premiului Hugo în anul 1968, nominalizat în acelaşi an şi pentru premiul Nebula pe care însă nu l-a primit.

Autorul, Roger Zelazny, este cunoscut în special pentru combinaţia de magie şi tehnologie, combinaţie pe care reuşeşte adesea s-o măiestrească aşa cum nici un alt autor din perioada sa nu a reuşit să o facă, aducând pe piaţa literară S.F. idei noi şi povestiri ce combină tehnologia avansată cu diferite împrumuturi din mitologia greacă, hindusă, sau egipteană.

Lordul Luminii este un roman ce păstreză tiparele naraţiunii lui Zelazny având o puternică influenţă din partea mitologiei indiene, dar, deşi capitolele încep cu diferite fragmente din texte sacre, dialogurile citează uneori din Upanishad iar personajele adoptă numele zeităţilor hinduse, folosindu-se de doctrina religioasă a hinduismului şi a budismului pentru a dezvolta discursul narativ, Zelazny reuşeşte să distanţeze povestirea de ideile religioase, dezvoltând o proprie teologie sau mai degrabă anti-teologie.

Romanul începe cu un eveniment ce urma să zguduie întreaga lume şi anume reîntoarcerea lui Budha din Nirvana, prin maşinării folosite de zeul morţii Yama, avândul ca ajutoare pe Tak (o maimuţă).

Astfel, Budha, sau Sam, prescurtarea de la MahaSamAtman, este rupt de Nirvana, norul ionic ce înconura planeta, în care-şi petrecea existenţa ca şi conştiinţă şi ajunge din nou în trup, cei ce-l invocaseră având nevoie de prezenţa sa pentru a începe un nou război împotriva zeilor.

De aici, orice cititor se aşteaptă la o călătorie liniară ce va duce personajele spre un final fericit, sau nu, pentru ele după o luptă magică cu diferite personificări ale zeităţilor. Autorul însă nu este de acord cu aşteptările cititorului şi de aceea, cel de-al doilea capitol ne poartă într-un cu totul alt loc şi timp, acolo unde şi când personajul principal, Sam, are un alt supranume şi desigur, un alt trup.

Romanul se învârte în jurul unui rebel, în jurul unui personaj ce se opune sistemului şi legilor pe care chiar el le-a ajutat în a fi impuse. Zelazny de asemenea se foloseşte de ideea religiei ca unealtă a controlării maselor şi desigur că şi de aceea a puterilor neînţelese aşezate pe un piedestal şi adorate, puteri care sunt, de fapt, doar tehnologii folosite în impunerea unor zeităţi false.

Nu vreau sa zic mai multe pentru că sincer aş strica satisfacţia oricărui cititor hotărât care are o plăcerea absurdă de a-şi pune întrebări a căror răspunsuri vin foarte greu.

Dar, trebuie să mărturisesc faptul că autorul oferă tot ceea ce promite pentru că, reuşeşte să dea cititorului câte puţin din adevăr odată cu fiecare capitol. Reuşeşte să aşeze cititorul în faţa unui puzzel a cărui piese se găsesc de-a lungul dezvoltării povestirilor.

Stilul literar folosit de Zelazny este unul amplu, cu descrieri vaste, cu dialoguri puţine, încercând şi reuşind să aducă înaintea cititorului scene complexe, atent pictate, în care personajele îşi joacă rolurile impecabil dar… pe alocuri, tocmai aceste descrieri ample opresc din vioiciunea naraţiunii astfel reuşind uneori să devină enervante.

Aşadar deci şi prin urmare, Lordul Luminii este un roman greu de digerat, mai ales de-a lungul primelor două capitole, timp în care cititorul trebuie să se obişnuiască cu întreaga mutare dintr-o parte şi dintr-un timp in altele, fără a primi explicaţii veridice dar Lordul Luminii este un roman care intrigă cititorul şi-l face atent la cele mai mici detalii, reuşind să-l captiveze, să-l uimească şi să-l facă să-şi dorească mai multe informaţii despre interiorul întregii maşinaţiuni ce ţine în viaţă marea putere a zeilor.